Părintele Dan Petre, blândul melod împreună cu îngerii

În toamna anului 2000, când începeam clasa a X-a la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din București, pășeam în biserica Mănăstirii Radu Vodă parcă cu aceeași emoție ca în prima zi. Deschiderea anului școlar avea să fie precedată, ca întotdeauna, de Sfânta Liturghie. Am văzut atunci, pentru prima dată, în strana dreaptă, un tânăr cu o voce minunată, care dirija corul întrunit ad-hoc. Elevi care se cunoș­teau puțin sau deloc cântau împreună, coordonați de tânărul Dan. Atitudinea smerită a omului blând și zâmbitor mi-a rămas întipărită în minte pentru mulți ani de atunci înainte.

M-am bucurat să aflu ulterior că urma să fim colegi de an, chiar dacă la clase diferite. Am cântat împreună în corul seminarului și în alte coruri, cu diverse ocazii, și am putut aprecia dragostea lui pentru muzică, pentru cân­tarea corală, perseverența și aten­ția la detalii, seriozitatea și dorința de a cânta Domnului din tot sufletul, fără a transforma slujba într-un concert.

După încheierea studiilor seminariale și a celor universitare, timpul ne-a despărțit vremelnic, însă eu am păstrat amintirea lui în străfundurile inimii. Ne-am regăsit în anul 2015 la Institutul Oncologic din București, acolo unde se afla sub tratament din pricina bolii care l-a încercat vreme îndelungată. Am aflat de la colegi de suferința lui și l-am vizitat într-o zi mohorâtă de toamnă. M-a primit cu o bucurie pe care cu greu o pot descrie. Cu lacrimi în glas mi-a mulțumit pentru că l-am cercetat, iar eu am regăsit aceeași blândețe și smerenie pe care le observasem în acea primă zi de școală.

Pe parcursul anilor care au trecut de atunci am comunicat deseori, la telefon sau prin mesaje, și de fiecare dată m-am minunat de credința lui în ajutorul lui Dumnezeu, de puterea lui de a depăși încercările cumplite ale bolii și de a-i ierta pe cei care ar fi trebuit să-l susțină, să-l ajute mai mult, dar poate nu au știut cum să o facă.

Ne-am întâlnit o dată și l-am văzut citind cu atenție, printre ședințe de chimioterapie, din Liturgica generală a părintelui profesor Ene Braniște, pregătindu-se pentru examenul de selecționare.

L-am văzut pentru ultima dată pe părintele Dan la mijlocul lunii septembrie, când l-am vizitat la spital și i-am citit câteva rugăciuni. Lecția smereniei, a dragostei de Dumnezeu și a iertării, pe care părintele Dan mi-a predat-o, ajungea la ultimul capitol. Era împăcat cu situația sa, știa starea sa reală de sănătate, dar nu și-a pierdut niciodată speranța. A mărturisit că îi este greu, dar a încheiat cu men­țiunea nădejdii în ajutorul lui Dumnezeu.

Parcă îl văd acum dirijând cete de îngeri împreună cu care cântă din rărunchi „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!”, cu vocea lui inconfundabilă de tenor.

Domnul să te odihnească în pace, părinte drag! Chipul tău ne va fi întipărit în inimi de-a pururi.