Părintele Dimitrie Balaur în temniţa comunistă

La peste două decenii de la căderea comunismului în Europa asistăm la încercări multiple de rescriere a istoriei recente, în multe cazuri abordările fiind documentate în arhivele fostelor organe de represiune. Alteori, încercările de acest gen sunt fie supraevaluate, fie subestimate, fie chiar de legitimare a unor reconstrucţii identitare menite să folosească unei geopolitici apărute după dezintegrarea Uniunii Sovietice. Cazul basarabean este elocvent: acceptăm trecutul românesc, reliefăm amprenta rusească şi construim o altă identitate etnică şi religioasă. Este aproape imposibil de înţeles cum poate fi acceptat un trecut românesc în spaţiul basarabean, refractar la amprenta rusească impusă de ocupaţia ţaristă, şi mai ales la disoluţia din timpul stăpânirii sovietice, numai pentru a legitima un construct identitar. O astfel de strategie îşi are originile încă din vremea ţarismului, continuată în perioada sovietică şi reactualizată după 1990. Dar un reper al trecutului românesc recent, cu sorginte basarabeană, este cazul părintelui Dimitrie Balaur, născut la 4 septembrie 1903, în familia intelectualului Isidor Balaur, din Rezeni, judeţul Lăpuşna, locul care a dat pe marii luptători pentru Unirea cu Patria-mamă, Ion Pelivan şi Ion Inculeţ. După şcoala primară, în 1910 tânărul Dimitrie a intrat la Seminarul din Chişinău, pentru ca mai apoi, după Unirea de la 1918, să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, absolvind în 1928 cu "magna cum laude". Patru ani mai târziu a absolvit Facultatea de Geografie, cu aceeaşi înaltă distincţie. Patriotismul tânărului Balaur s-a manifestat încă de pe băncile universitare, atunci când culegea folclor, după cum în 1929 a publicat un articol cu titlul: "Din literatura populară a Basarabiei". După studiile universitare a fost numit consilier cultural la Episcopia Hotinului, calitate în care s-a remarcat ca un neobosit căutător al trecutului bisericesc românesc din acest spaţiu, în 1934 publicând lucrarea "Biserici în Moldova de răsărit". Trei ani mai târziu a fost hirotonit ca preot de praznicul Sfintelor Paşti, slujind în Catedrala episcopală din Bălţi ridicată de Visarion Puiu. Cunoscând prea bine ororile bolşevismului, mai ales la adresa Bisericii, în data de 28 iunie 1940, împreună cu familia sa, s-a refugiat mai întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti. În Capitală a primit un post de preot la Parohia Oborul Nou, alături de preotul Alexandru Popescu. La marele praznic al Adormirii Maicii Domnului din 1941, neobositul slujitor basarabean a trăit bucuria reîntoarcerii în ţinuturile natale, revenind la Episcopia din Bălţi. A constatat ororile "anului roşu" din Basarabia, fiind astfel motivat să descopere binefacerile raiului comunist în calitate de redactor al revistei "Biserica basarabeană". Perioada reîntoarcerii nu a durat, deoarece la 21 martie 1944 a fost nevoit să se refugieze, din nou, de data aceasta la Caransebeş, acolo unde fuseseră transferate bunurile Episcopiei din Bălţi. La puţin timp, s-a mutat cu familia la Bucureşti, unde a primit postul de spiritual la Seminarul "Nifon Mitropolitul". Pentru că în 1948 seminarul a fost desfiinţat, atunci, începând cu data de 1 septembrie, părintele Dimitrie Balaur a primit un post de slujitor la Biserica "Parcul Domeniilor" sau Caşin din Bucureşti. A fost un slujitor ales şi iubit de credincioşi, care îi fuseseră daţi în grija pastorală. Dar organele de represiune erau mereu atente la activitatea acestuia, mai ales atunci când avea întâlniri cu ai săi colegi din ţinuturile natale, precum: Vlad Burjeveanu de la Biserica "Bariera Vergului", Vasile Prisecaru de la "Malaxa", Silvestru Vatrici de la Biserica "Bradului" sau profesorul Constantin N. Tomescu. Autorităţile comuniste considerau că, prin astfel de întâlniri, se conspiră împotriva regimului. A urmat arestarea părintelui Balaur din ziua de 4 aprilie 1959, fiind luat chiar din uşa altarului Bisericii Caşin. Cu aproape două săptămâni înainte fusese arestat parohul Bisericii Caşin, preotul Dumitru Apostol, deoarece era suspectat de "uneltire împotriva regimului", alături de alţi potenţiali "duşmani ai poporului". Părintele Dimitrie Balaur a fost judecat la Tribunalul Militar Bucureşti, chiar în ziua în care împlinea vârsta de 56 de ani, primind sentinţa de praznicul Naşterii Maicii Domnului, de 12 ani "temniţă grea" la acuzaţia de "activitate intensă contra clasei muncitoare", pentru publicistica interbelică şi 15 ani "muncă silnică" la acuzaţia de "uneltire contra ordinii sociale", această din urmă condamnare fiind executorie. A cunoscut universul concentraţionar de la Jilava (septembrie 1959 şi mai 1964), Gherla (august 1960 şi mai 1964), Periprava (din iulie 1962) şi Giurgeni (din aprilie 1963), în ultimele două fiind supus la muncă forţată. A fost eliberat la 30 iulie 1964, din Penitenciarul Gherla, revenind în sânul familiei, iar mai apoi la slujirea altarului.