Părintele Dumitru Popescu - coloană de lumină a teologiei românești

De doisprezece ani, în fiecare prag de primăvară, ne amintim și de plecarea la Domnul a părintelui profesor academician Dumitru Gh. Popescu, numit de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel „coloană de lumină a teologiei românești”.

Fiu al preotului Gheorghe și al prezbiterei Maria, a venit pe lume în zi mare, la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a anului 1929, în satul Călugăreni din fostul județ Vlașca (Giurgiu). A urmat Seminarul „Nifon Mitropolitul” (1940-1948), după care s-a confruntat cu piedicile regimului totalitar care tocmai se instala în România. De aceea, viitorul preot și teolog a devenit student abia după împlinirea vârstei de 26 de ani. Familiei sale i-au fost confiscate bunurile și casa proprie, tatăl a fost suspendat din preoție în perioada 1948-1964, iar fiul a traversat o vreme de mari greutăți și încercări la care a fost supus de autorități pe motivul clasic, că nu avea origine socială sănătoasă. Nevoit să plece de acasă, mai întâi a lucrat la o bancă din Ardeal, apoi a fost luat în armată, fiind înregimentat trei ani într-un detașament de muncă forțată pe care el însuși avea să-l caracterizeze, spre sfârșitul vieții, ca „lagăr de exterminare”.

După aproape șapte ani de așteptare, cu mare greutate, a reușit să se înscrie la Facultatea de Teologie din București, unde a urmat cursurile de licență și doctorat (1955-1962). Pentru sporirea pregătirii academice și cunoașterea mediului creștin romano-catolic și protestant, în perioada 1966-1970, și-a aprofundat studiile teologice în Elveția și Italia. Mai întâi la Facultatea de Teologie Protestantă din Lausanne, apoi la Institutul Ecumenic de la Bossey și la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma, iar în 1973, la Institutul Ecumenic de la Tantur, Israel. Anii de studiu în Apusul european i-au facilitat o vastă cunoaștere și înțelegere a dogmaticii catolice și protestante, fapt care l-a ajutat permanent în dialogul interconfesional, în funcția de director de studii la Conferința Bisericilor Europene de la Geneva (1980-1988), mai târziu având să fie chiar profesor invitat la Institutul de Teologie Ecume­nic-patristic Greco-bizantin „San Nicola” din Bari (1998- 2007), afiliat Universității „San Tommaso D’Aquino” din Roma.

Aproape permanent, lucrarea academică începută în 1966 i-a fost însoțită de ascultări administrative, precum cea de prorector, rector și apoi decan al Facultății de Teologie din București.

Dincolo de porțile instituțiilor de învățământ în care s-a ostenit ca profesor, a avut și grija unei conștiințe pastorale puternic susținute de repere apologetice creștine, întotdeauna simplu și limpede expuse. Mai ales cei care au citit din scrierile părintelui Dumitru Popescu, sau i-au ascultat predicile, au constatat efortul său constant de a-i responsabiliza pe contemporani. În acest sens, în orice cuvântare, amintea: „Omul a ajuns până în cosmos, dar adesea nu a izbutit să pătrundă în lăuntricul său”.

Credința, cunoașterea lui Dumnezeu au căi și căi de pătrundere în viețile oamenilor. De pildă, demult cultura a fost numită - și cu si­gu­ranță că rămâne - un vehicul al credinței. Părintele Popescu, teolog și personalitate culturală deopotrivă, pilon al dialogului de armonizare între religie și știință, înaintea studenților și a credincioșilor a pus mult preț pe echilibrul dintre formarea duhovnicească și cea intelectuală, arătând că Evanghelia fără cultură rămâne în cer, în timp ce cultura fără Evanghelie rămâne pe pământ, fără să fie transfigurată. Părintele Patriarh Daniel, apreciind această valoroasă preocupare, spunea: „Contribuția substanțială în domeniul teologiei dogmatice a părintelui profesor Dumitru Popescu este dublată de cea în domeniul teologiei fundamentale sau apologeticii. Prin faptul că a fost cel dintâi teolog care după 1990 a elaborat studii valoroase privind raportul dintre religie și cultură, religie și filozofie, religie și știință, religie și artă, a inițiat și dezvoltat un curent înnoitor în teologia românească, apreciat deodată în Biserică și în societate. Cel mai concludent argument în această privință este faptul că mai întâi volumul Teologie și cultură a primit premiul Academiei Române pe anul 1993, iar ulterior autorul a fost primit ca membru de onoare al Academiei Române [2001]”.

Teolog de mare prestanță și cu un adevărat simț eclesial, în centrul operei sale scrise, care însumează 11 cărți și aproximativ 120 de studii și articole, se află tratatul de dogmatică Iisus Hristos Pantocrator, la fel cum arhitectura și întreaga pictură bisericească gravitează în jurul scenei „Pantocratorului”, zugrăvită în adâncul de sus al turlei mari de la orice lăcaș de cult ortodox. Iată ce ne spune însuși autorul: „Pe temeiul Revelației divine și al iconografiei ortodoxe, am pus în centrul acestui tratat de teologie dogmatică Persoana Pantocratorului, pentru a sublinia că Domnul Iisus Hristos este Logosul Creator și Mântuitor, prin care se depășește separația artificială dintre lumea naturală și supranaturală și se pune în evidență dimensiunea cosmică a mântuirii care îmbrățișează omul și creația întreagă. […] În timpul Sfintei Liturghii, episcopul se roagă Pantocratorului să privească din înălțimea locașului Său ceresc spre lumea pe care a zidit-o dreapta Sa și să o desăvârșească pe ea. Astfel, departe de imaginea unui Dumnezeu care rămâne izolat în transcendența Sa divină inaccesibilă sau a unui om care vrea să țină locul lui Dumnezeu pe pământ, icoana Pantocratorului arată că Iisus Hristos este susținător, călăuzitor și desăvârșitor al omului și al creației ca Logos Creator și Mântuitor”.

Teologul român s-a bucurat discret, cu smerenie și noblețe sufletească, de unele dintre cele mai înalte distincții acordate în timpul vieții. A primit titlul de doctor honoris causa din partea mai multor universități, a fost decorat de Statul român cu Ordinul Național Steaua României în grad de Ofițer, cinstit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca decan onorific și de Academia Română ca membru de onoare. Toate acestea au fost plinite încă și mai mult, în anul 2009, cu ocazia sărbătoririi a 80 de ani de viață, când Patriarhul României i-a conferit Crucea Patriarhală, ca simbol al iubirii jertfelnice și al Învierii lui Hristos.

După o suferință mai lungă, care s-a acutizat treptat, preotul și teologul Dumitru Popescu a trecut la cele veșnice în dimineața zilei de 10 martie 2010, într-una din rezervele Spitalului „Sfântul Ioan” din București.

La slujba de înmormântare din Biserica „Sfânta Ecaterina”, paraclisul Facultății de Teologie din București, în cuvântul de la căpătâiul părintelui profesor, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, aducea mărturia următoare: „Pasiunea sa pentru sinteze teologice actuale, competența sa științifică și vocația sa de preot vrednic și dascăl emerit au făcut din el o coloană de lumină a teologiei românești și o pildă demnă de admirație”.

Părintele Dumitru Popescu este unul dintre academicienii înmormântați în cimitirul „Șerban Vodă-Bellu” (secțiunea Bellu Militar, fig. 2, loc 53), făcând cinste Bisericii și teologiei românești.