Părintele Grigorie, chip al îndrăznelii către Dumnezeu

Sâmbăta trecută, pe 1 decembrie, s-a făcut parastasul de patruzeci de zile pentru fostul stareț al Mănăstirii Dohiariu din Muntele Athos, arhimandritul Grigorie. La parastas au fost prezenți cinci episcopi din trei țări ortodoxe, stareți și repre­zentanți ai mănăstirilor atho-­ nite, guvernatorul Sfântului Munte și mulți fii duhovnicești ai părintelui. Trecut la Domnul puțin după miezul nopții de luni spre marți, 22 spre 23 octombrie 2018, părintele a fost înmormântat în dimineața acelei zile, la ora 9:00, din dorința dânsului de a fi prohodit ca un simplu și anonim monah.

Starețul Grigorie s-a născut în insula Paros, în anul 1942. A ucenicit de tânăr pe lângă Cuviosul Amfilohie Makris, canonizat recent de Patriarhia Ecumenică, și a fost tuns în monahism de acesta în anul 1967. A fost, de asemenea, legat duhovnicește de părintele Filotei Zervakos, aflat și dânsul în aș­teptarea recunoașterii ca sfânt. În 1980, în fruntea unei obști de doisprezece monahi, părintele Grigorie s-a așezat în Mănăstirea Dohiariu, pe care a condus-o ca stareț până la adormirea sa întru Domnul. Personalitatea cu totul specială a părintelui Grigorie a marcat în mod hotărâtor istoria recentă a Mănăstirii Dohiariu. Mănăstirea, la vremea respectivă în ruine și aproape părăsită, a renăscut din toate punctele de vedere, iar părintele Grigorie este socotit de toți ca un nou ctitor al acesteia. Era starețul prin care se realiza revenirea la viața de obște în Mănăstirea Dohiariu, după 350 de ani de viețuire idioritmică. Este și întemeietorul și ctitorul unei impozante mănăstiri de maici, la Sohos, în nordul Greciei.

Biserica mare a Dohiariului a fost ridicată și pictată de Alexandru Lăpușneanu și de soția sa Ruxandra în secolul al XVI-lea. Astăzi, câțiva călugări români fac parte din obștea Dohiariului, iar nenumărați închinători români vor fi cercetat Mănăstirea Dohiariu în anii din urmă, mai ales pentru a-l întâlni pe harismaticul părinte stareț Grigorie. O notă specială pentru relațiile sale cu românii este dată de faptul că ultimele două tunderi în monahism, cu porunca fermă a dânsului, întâmplate cu două zile și respectiv o zi înainte de trecerea sa la Domnul, au fost doi români din obște, părinții Nectarie și Cosma.

„Lucrați duminica, părinte Mina?”

Dacă încerci să-l evaluezi aplicându-i măsura comună, obiș­nuită, părintele Grigorie apare plin de ciudățenii. Dacă auzi numai lucrurile respective despre dânsul și nu le-ai văzut și trăit, există riscul să te smintești cu adevărat. Prima dată am ajuns la Dohiariu într-o duminică după-amiază, spre seară. Monahii toți erau la ascultări. Se culegeau măslinele. Dar se lucra și la ziduri de piatră. „Lucrați duminica, părinte Mina?”, întreb pe un monah român, mai vârstnic, care întâmplător culegea la un măslin pe aleea ce ducea spre mănăstire. „Da, părinte, lucrăm duminica!” „Și sărbătorile?”, întreb. „Și sărbătorile”, răspunde. „Păi, cum vine asta?”, întreb cu totul contrariat. „Părintele nostru stareț aplică un principiu”, îmi spune, „conform căruia osteneala trupului aduce odihna sufletului. Și eu, deși bătrân, m-am convins de acest adevăr, împreună cu cei­lalți părinți. La Mănăstirea Dohiariu, aveam să aflu, toate treburile sunt făcute de monahi. „Noi, călugării, facem toate treburile, de la tăiatul lemnelor în pădure până la construcții – ziduri sau bisericuțe din piatră. La început m-am speriat, continuă părintele Mina, mai ales că eu eram bătrân și mă încercau și neputințe trupești. Acum pot mărturisi că osteneala continuă a trupului nu numai că mi-a adus mult căutata odihnă a sufletului, dar m-a și vindecat de toate suferințele trupului”.

Părintele Grigorie de la Dohiariu a avut o nețărmurită dragoste pentru Maica Domnului. În vremea dânsului s-a descoperit icoana originală a Maicii Domnului Grabnic Ascultătoarea, pictată pe peretele unui culoar ce ducea spre trapeză, despre care Sinaxarul Sfântului Nicodim Aghioritul spune că s-a descoperit în chip deosebit și că a făcut nenumărate minuni, cele mai frecvente fiind legate de nașterea de prunci în familiile unde erau probleme cu nerodirea. Părintele a dezvoltat o cinstire deosebită pentru Icoana Maicii Domnului Grabnic Ascultătoarea. Sărbătoarea icoanei, pe 1 octombrie, a devenit al doilea hram al mănăstirii, după hramul principal, „Sfinții Arhangheli“. Zilnic se cântă Paraclisul Maicii Domnului Grabnic Ascultătoarea, o parte la Dumnezeiasca Liturghie, în timpul chinonicului, și a doua parte la icoană. Numai dacă auzi acest paraclis cântat de părintele Grigorie poți înțe­lege câtă dragoste și evlavie nutrea dânsul pentru Maica Domnului. Părintele nu cânta, ci striga din inimă.

În contextul zbaterii noastre pentru naștere de prunci de către unele tinere perechi care întâmpinau probleme, am adus o copie a Icoanei Maicii Domnului Grabnic Ascultătoarea de la Dohiariu la Paraclisul Sfântului Grigorie Palama din Universitatea Politehnică din București. Mi-a spus cu o simplitate și cu o credință neclintită, parcă auzeam un erou de basm: „Părinte Constantin, mergi la Icoana Maicii Domnului Grabnic Ascultătoarea, ridică-te și spune-i la ureche câți nepoți vrei să ai!” „Vei fi tată de mulți copii!” i-a spus unui tânăr ce mă însoțea la mănăstire pentru a se ruga pentru copii la icoana Maicii Domnului. Nu știu dacă i se va împlini cuvântul cu mulți copii. Știu, însă, că la scurt timp a venit primul copil în familia respectivului, după mulți ani de strădanii, chinuri, rugăciuni și lacrimi.

„La români aș merge!”

„Îi iubesc pe români pentru că sunt smeriți”, mi-a spus odată, fără nici un fel de formalism, pentru că pur și simplu nu era loc de artificii în felul dânsului de a fi și de a vorbi. „Mă invită unii să merg la ei în țară. Nu merg pentru că sunt trufași. La români aș merge!” După ce am adus icoana la Biserica Sfântului Grigorie Palama din București, am cerut părintelui stareț să ne trimită o delegație de părinți de la Dohiariu la sărbătoarea icoanei. Părintele m-a dojenit spunându-mi: „Uite la el, invită o delegație a mănăstirii, pe mine nu mă invită!” Cu tonul acela dezarmant de tranșant și cu îndrăzneala pe care nu am mai întâlnit-o la altcineva, mărturisea într-o seară, vorbind închinătorilor adunați la arhondaric: „Nu știu dacă Paisie și Porfirie sunt sfinți, sau Sofronie, dar știu sigur că Dionisie de la Colciu este”. Îl cerceta frecvent pe părintele Dionisie, românul de la Colciu, pentru sfat și pentru spovedit. Era cucerit de statura sa duhovnicească, de simplitatea și smerenia lui. Nu întâmplător s-au strâns în obștea dânsului în ultimii ani mai mulți monahi români. Am simțit la dânsul și o adâncă recunoștință pentru ajutoarele date de români de-a lungul veacurilor Mănăstirii Dohiariu și tuturor mănăstirilor din Muntele Athos.

Cine l-a întâlnit și l-a cunoscut mai bine pe părintele Grigorie îi păstrează fără îndoială în memoria inimii chipul adânc crestat de trăsăturile lui caracteristice foarte ferme: fizionomia unui părinte de Pateric, vocea lui profetică, evlavia cu totul deosebită față de Maica Domnului, simplitatea și spontaneitatea caracterului său, etosul său bisericesc și liturgic foarte sănătos, iubirea lui nemicșorată pentru toți oameni și pentru toate făpturile lui Dumnezeu, respectul neștirbit față de tradiția vie a Părinților, îndrăzneala în fața lui Dumnezeu, libertatea domnească față de legi, canoane și instituții, sensibilitatea sa față de frumusețea zidirii lui Dumnezeu și cuvântul său poetic, discernământul și neamăgita smerită cugetare și mai presus de toate sufletul său neprihănit de copil.

L-am văzut ultima dată cu câteva săptămâni înainte de sfâr­șitul său pământesc. Era la mănăstire, slăbit, suferind. S-a ridicat pe marginea patului și m-a binecuvântat. I-am cerut cuvânt și mi-a dat. Cuvânt cu putere de testament duhovnicesc: „Orice va cere cu smerenie omul de la Dumnezeu, va primi!”