Părintele Nicolae, coleg şi preot

S-au scurs 40 de zile de când părintele Nicu s-a înrolat în ceata celor mângâiaţi de Dumnezeu cu mâna veşniciei. Ieri parcă m-am întâlnit cu el şi parcă era la fel de jovial, tot zâmbitor, tot încrezător. Azi parcă ne alinăm doar cu amintirea sa.

Găsit-am de cuviinţă şi iertată să-mi fie îndrăzneala, de a scrie câteva rânduri despre un un coleg de seminar şi de facultate, despre un frate preot, despre un om şi un prieten. Luna trecută, când am aflat despre despărţirea lui Nicu de lumea aceasta, a chipurilor umbrite, ne-am îndoit, în primă instanţă, de veridicitatea acelei ştiri. Era greu să acceptăm că a plecat de lângă noi fără să-şi ia rămas bun. Cu mulţi ani în urmă, mai exact cu 22 (în anul 1985), împreună cu alţi 25 de tineri, păşeam pragul seminarului teologic de la Mănăstirea Neamţ. Printre ei era şi Nicolae Cuptor. S-a văzut că provenea dintr-o familie de oameni evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu. De multe ori, colegul nostru rămânea în paraclisul seminarului, după rugăciunea de seară, să mai citească un acatist, să mai „bată“ câteva metanii. Era simplu în felul de a fi, sincer, direct. Ce nu înţelegea, întreba, iar ce ştia oferea şi celorlalţi, fără nici o pretenţie. Am mai înţeles apoi că Nicu era crescut în duhul slujbelor de la biserica din sat. Îi plăcea foarte mult să cânte la strană şi, ajutat de o voce deosebită, în scurt timp, s-a impus ca unul dintre „cântăreţii“ buni ai clasei. Părintele Anibal Panţâru, profesorul nostru de muzică, în multe rânduri a avut cuvinte de laudă la adresa colegului nostru. Era exigent cu sine şi se străduia să fie între primii elevi ai clasei. Din anul II am stat în aceeaşi cameră cu Nicu. Cel de al treilea coleg era Ioan Drăgoi, acum preot la Podu Iloaiei. Cânta mereu pentru că ii era dragă muzica - atât cea psaltică, cât şi cea „liniară“. Avea un suflet plin de muzică. În multe situaţii a fost ţinta glumelor colegiale, însă nu a făcut niciodată caz de acest lucru. Ţinea la noi ca şi cum am fi fost fraţii săi. Peste ani, am devenit colegi şi la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi. Şi aici s-a stăduit să nu înşele aşteptările părinţilor. Ţinea la ei mult şi-i respecta. Ne-am bucurat când Nicu şi, atunci domnişoara, Cristina s-au căsătorit. Hirotonia în preot a primit-o cu emoţie şi responsabilitate, mai ales când a fost numit preot capelan la unitatea militară din Copou - Iaşi. De câte ori ne întâlneam, povestea cu mult patos despre biserica construită în incinta unităţii. Cu mult respect şi recunoştinţă, vorbea despre cei ce l-au ajutat, comandantul unităţii şi cadrele militare. Acum sunt convins că părintele Nicu şi-a zidit o biserică şi acolo sus, în cer.