Părintele profesor Constantin Coman la 70 de ani sau despre cum să lași în urmă, zilnic, o rază de lumină

Cinstirea persoanelor într-o anume zi, la proslăvirea sfântului ocrotitor sau cu prilejul unei simple întâlniri, reprezintă o manifestare firească a respectului, comuniunii și prețuirii. Dar mai este ceva care oferă o notă de taină unui asemenea eveniment, desprinzându-l din dimensiunea profană. Este experiența prezenței lui Dumnezeu între oameni, care ne aduce pe toți împreună, pentru a ne bucura de cele dăruite cu asupra de măsură celor de lângă noi.

Dacă Dumnezeu ne-a învățat să iubim, El Însuși arătând iubire desă­vâr­șită față de toți, avem și noi aceeași datorie, chiar dacă, de multe ori, nu reușim s-o manifestăm nici chiar față de cei care ne iubesc și că­rora le datorăm cinstire și recu­noș­tință.

Mai mult, dragostea trebuie să se răsfrângă asupra tuturor, inclusiv asupra celor care nu ne iubesc, care nu arată semnele fraternității și dăruirii lor, asupra celor întru care Evanghelia păcii nu a dat roade încă.

Părintele profesor Constantin Coman pășește pe treapta septuagenarilor, oglindind prin chiar numărul anilor adunați în viață marele dar oferit de Dumnezeu.

Dacă Psalmistul, inspirat de Dumnezeu, afirma că zilele omului sunt 70 de ani, în mod evident avea în vedere ceea ce se întâmpla în vremea sa. Și atunci, ca și acum, mulți nu atingeau o astfel de treaptă. Zilele îndelungate, când sunt însoțite de sănătate și presărate cu împliniri, devin, cu siguranță, semnul binecuvântării Tatălui ceresc.

De aceea, lui Dumnezeu I se cuvine laudă! Slavă Lui pentru toate cele pe care un preot și profesor de teologie le-a adunat în decursul anilor, dimpreună cu rugămintea smerită ca Cel ce a făcut timpul și stăpâ­nește veacurile să binecuvânteze viața lui, iar anii să i se adauge. Părintele Constantin a înțeles, și încă demult, că important nu este să strângă ani în viață, ci Viața în ani.

Când am început cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din București, în 1989, în vremuri dificile, l-am remarcat, printre asis­tenții universitari de atunci, pe părintele Coman.

Toți profesorii aveau darurile lor. De cei mai mulți îmi amintesc și acum, ca și când cursurile ori celelalte strădanii specifice unei școli teologice s-ar fi derulat cu câteva zile în urmă.

Evoc aici în mod deosebit activitatea de la Catedra de Noul Testament, unde cursurile erau predate de părintele Constantin Cornițescu, un profesor așezat, binevoitor, pregătit. Avea o voce stinsă, care nu-l ajuta să se impună întotdeauna în fața studenților. Sfinția sa avea puterea de a trece peste anumite atitudini tinerești ale studenților: nea­tenția, absența și chiar indiferența.

Părintele Coman, însă, cel care îndruma orele de seminar, era mai implicat și aducea un suflu nou, respirat de el în Biserica Greacă, unde studiase multă vreme. Peste ani, ajungând și eu la Atena, m-am întâlnit cu o parte dintre oamenii pe care i-a cunoscut părintele Constantin Coman în vremea studiilor, dar și mai apoi.

Unul dintre ei a fost profesorul Savvas Agouridis, un reputat biblist, pe care l-am cunoscut. Acesta m-a impresionat nu doar prin cunoș­tințele vaste din domeniu, ci și prin foarte atenta lucrare de binefacere pe care o coordona și care a fost, cu siguranță, una dintre marile împliniri ale vieții lui.

Am poposit și eu, de multe ori, în apartamentul cu patru camere din centrul Atenei, aflat în apropierea Bisericii „Sfântul Vasile cel Mare”, deținut de Savvas Agouridis și pus la dispoziția studenților străini. În acest apartament erau găzduiți studenți români, dintre care unul a ajuns, peste ani, episcop.

Profesorul Savvas Agouridis achita utilitățile și îi aproviziona, săptămânal, pe studenți cu apă, sucuri, fructe și, de multe ori, cu diferite produse necesare pentru mesele zilnice.

Era remarcabilă, așadar, atenția cunoscutului dascăl de teologie, care își slujea aproapele, mai ales pe străini, față de care, desigur, nu avea nici o obligație.

Cu un astfel de suflu venise din Grecia părintele Constantin Coman, întreținut prin întâlnirile cu profesori mari, teologi și oameni duhovni­cești. Era disponibil pentru dialoguri lungi și diverse. Îmi amintesc atenția cu care urmărea lucrările de seminar pe care le coordona. Adeseori, intervenea atunci când studenții își prezentau referatele teologice, dezvăluindu-și abordarea din punctul de vedere al specialistului, cât și al omului care descoperea și dăruia din sensurile duhovnicești ascunse în diferitele texte.

De multe ori, asistentul de atunci Constantin Coman realiza un dialog fructuos între Noul Testament și Spiritualitate, între cunoaștere și trăire, între bogăția Scripturii și Tradiția patristică.

După plecarea mea de la Bucu­rești, l-am mai întâlnit pe părintele Coman cu câteva prilejuri, implicat în lucrarea academică, cu opinii care l-au situat de o parte sau de alta a colectivului. Nici nu ai cum să fii altfel atunci când ai păreri argumentate, pentru că, așa cum spunea poetul: omul e om cât mai are opinii.

Am descoperit, în anii care au trecut, câteva lucruri deosebit de importante în viața și trăirea sa. Prezența lui, mai întâi, la unele simpozioane, conferințe, întâlniri teologice, în special la cele din lumea greacă, și prezentarea unor teme de actualitate în Teologia ortodoxă.

Ajutat de cunoașterea limbii gre­cești, căreia i-a descoperit sensurile și frumusețea, părintele profesor Coman a devenit și un foarte bun traducător, în contexte oficiale dintre cele mai înalte, cum a fost vizita Patriarhului Ecumenic sau a unor înalți ierarhi vorbitori de limbă greacă. Nu cred că greșesc afirmând că părintele Constantin Coman a devenit un metafrast al veacului XXI. La fel s-a întâmplat și în cazul unor cunoscuți profesori de teologie, pe care i-a invitat la București cu diferite prilejuri.

S-au distins apoi numeroasele intervenții ale părintelui Constantin Coman în cadrul simpozioanelor și întâlnirilor cu preoții organizate în România. A reușit să transmită adevăruri esențiale, multe dintre ele descoperite de el în vremea cercetărilor amănunțite din anii de studii și apoi de profesorat, dar și în ceasurile sale de liniște și meditație.

Un lucru cu adevărat remarcabil însă pe care l-am observat la sacerdotul și dascălul Constantin Coman a fost apropierea de câțiva părinți duhovnicești. Dintre ei, îi amintesc pe părinții Sofian Boghiu și Petroniu Tănase, la care pot fi adăugați și alții, pentru unii reușind să zugrăvească biografii, ori să scrie pagini de eseu, care să ilustreze viața și lucrarea lor.

Părintele profesor Coman a întâlnit și mulți alți oameni duhov­nicești, parte dintre ei în Grecia și Muntele Athos, și a păstrat cu aten­ție zicerile lor, fie că le-a așezat în pa­gină, fie că le-a scris pe lespedea inimii lui. Pe unii dintre ei i-a evocat în cuvinte frumoase, le-a alcătuit cărți și le-a cinstit memoria.

A făcut și gesturi uimitoare, care rămân să fie răsplătite în mod deplin de Dumnezeu. Unul dintre acestea este legat de trecerea către Domnul a cunoscutului părinte Petroniu Tănase, fostul egumen al Schitului românesc Prodromu.

Părintele a murit în după-amiaza unei zile de iarnă, când Bucu­reș­tiul și toată Bulgaria se aflau ­sub zăpezi. Atunci am plecat în grabă către Athos, călătorind toată noaptea și am ajuns în portul Ouranopolis dimi­neața, devreme, înainte ca primul va­por să plece către Daphne, portul oficial al Mun­telui Athos.

Nu știam că, odată cu mine, plecase din București și părintele Coman. Ne-am întâlnit la Prodromu și am fost împreună la slujba de înmormântare, ascultând cuvintele care s-au rostit despre părintele Petroniu, dar înțelegând și cele nerostite, pe care un om de bună-cre­dință le pune la suflet.

Întâlnirea cu părintele Petroniu îi oferise rod bogat, întrucât în timpul vieții i-a încredințat părintelui profesor Coman scrieri din inimă, cele mai frumoase ale Cuviosului athonit, pe care părintele Coman le-a publicat într-o carte intitulată Icoane smerite ale sfintei Ortodoxii.

Am citit-o și recitit-o, iar unele dintre chipurile zugrăvite de părintele Petroniu sunt patericale și constituie un izvor prețios pentru monahi și pentru slujitorii Bisericii, teologi și credincioși.

Iată doar câteva dintre darurile unui preot și profesor de teologie!

Uneori te întrebi când mai are timp un astfel de slujitor al Altarului și al catedrei pentru familia sa, pentru prieteni, cunoscuți și ucenici, întrucât timpul nu mai are răbdare și ne este tuturor neprieten. Dar poate că părintele Coman împărtășește, ca străvechiul filosof Seneca, certitudinea că timpul nu ne lipsește, însă, de cele mai multe ori, nu știm să-l folosim.

Prin bogata sa activitate duhovnicească, pastoral-misionară și didactică, părintele septuagenar dovedește cu prisosință că a învățat să răscumpere vremea și să folosească timpul în modul cel mai eficient posibil.

Sunt bucuros de toate aceste realizări ale părintelui profesor Constantin Coman, care mă duc cu gândul la vremea când îndruma orele de seminar la disciplina Noul Testament, din anii care au trecut, ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară.