Părintele profesor Gheorghe Drăgulin sau despre iubirea față de Biserica pe care a slujit‑o
În timpul studiilor mele în cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar din București, părintele Gheorghe Drăgulin nu era cadru didactic și membru al Consiliului Profesoral al acestei instituții de învățământ. Purta jugul unor vremuri care l‑au împiedicat să se afirme, deși calitățile lui rămân mărturie pentru contemporani și urmași. El avea să devină asistent la Institutul Teologic după plecarea mea la Iași, însă Dumnezeu a rânduit să‑l întâlnesc de câteva ori şi după aceea. E drept, prima dată, cu prilejul vizitei lui, m‑am bucurat de darul unor fascinante mărturisiri, care m‑au impresionat și au rămas amintiri de profunzimi aparte.
Acum, doresc să aduc mărturia mea despre omul-preot pe care l‑am descoperit în persoana sa.
Într‑o primă vizită la biroul Exarhatului Arhiepiscopiei Bucureștilor, am fost surprins de energia și dorința sa de a scrie și publica. Era pensionar, dar încă își ostoia setea de cunoaștere cercetând și lucrând cu zel, arătându‑mi atunci o sumedenie de fișe la care ostenise în perioada respectivă. Mi‑a mărturisit dorința de a publica câteva dintre lucrările sale. Trecea printr‑o perioadă nu foarte bună din punct de vedere material și căuta ajutoare în acest sens. M‑am străduit să‑i ofer ajutor, care nădăjduiesc că i‑a fost de folos, așa cum a fost și gestul făcut de alți oameni de bine.
Păstrez într‑una dintre cărțile sale despre Teologii români și străini din veacurile XIX‑XXI, o dedicație din ziua de 6 februarie 2011, după care a revenit, aducându‑mi câteva volume, rugându‑mă să le trimit la marile mănăstiri, pentru a rămâne amintire de la el. Avea un scris caligrafic, cum au avut majoritatea clericilor din generația lui, a cărui frumusețe a păstrat‑o în pofida trecerii anilor. Un om la 80 de ani are scrisul tremurând, însă el păstra o armonioasă caligrafie.
Altădată, i‑am solicitat și eu ajutorul. Lucram la editarea unui volum dedicat Catedralei Patriarhale și slujitorilor ei. Câțiva dintre slujitorii veacului al XX‑lea nu apăreau în lucrări bibliografice, de aceea i‑am cerut părerea părintelui Gheorghe Drăgulin. Pentru unii dintre ei a revenit cu informaţii, pe care le‑am inclus în lucrarea respectivă. Am remarcat, în cele câteva întâlniri pe care le‑am avut, darul special al povestirii. Era un vorbitor neîntrecut, iar memoria îi era întru totul fidelă.
Aflându‑se de multă vreme în București, cunoscuse aproape întreaga perioadă de slujire a Patriarhului Justinian și a celor care au urmat după el, inclusiv a slujitorilor de la Catedrala Patriarhală din București, despre care eram îndeosebi interesat. Așa mi‑am dat seama cât de prețios este un astfel de cleric care aduce mărturii și păstrează cu atenție reperele biografice ale celor despre care cineva ar dori să afle câte ceva.
Mi‑am dat seama de acrivia părintelui Drăgulin, întrucât după un timp, a revenit cu alte fișe având conținut istoric. Unele scrise mai demult, altele pe care le redactase în zilele acelea. Cunoscând subiectul care mă preocupa, a încercat să‑mi dea o mână de ajutor. I‑am oferit și eu pentru lucrările sale datele unor clerici. Oricum, sunt recunoscător pentru ajutorul de atunci și pentru preocuparea sa de istoric al Bisericii Ortodoxe Române pe care a oferit‑o ca model și studenților de la universitățile unde a predat, la Facultatea de Teologie `Justinian Patriarhul~ din București, la `Spiru Haret~ și la Alba Iulia, unde și‑a încheiat activitatea didactică și academică, pe care a continuat‑o într‑un alt mod până în ultimele zile ale vieții sale.
Între gândurile și discuțiile ce le‑am schimbat în cadrul întâlnirilor, îmi amintesc de cinstirea pe care o acorda celor din familie, în special doamnei preotese, personalitate puternică, profesor cu activitate îndelungată și împreună ostenitoare cu el. Ambii copii, băiatul care a urmat studii de teologie, dar care a murit tânăr, și fiica, aveau studii universitare și preocupări asemănătoare cu ale părinților lor.
Păstra o delicată amintire unor profesori universitari de renume. Vorbea cu respect despre părintele Dumitru Stăniloae și despre pr. prof. Petru Rezuș, care i‑a fost îndrumător și foarte apropiat. A purtat o corespondență consistentă cu ierarhi din vremea sa, profesori de teologie, academicieni și oameni de cultură, pictori, scriitori, pe unii dintre ei așezându‑i în paginile cărților sale.
A fost preocupat de lucrarea de documentare. A cercetat numeroase arhive și a aflat în anii de studiu lucruri importante, completând pe alți profesori de teologie pe care‑i cita. Cu unii dintre marii profesori a păstrat legături apropiate, fiind și el prezent în paginile Dicționarelor Teologilor români ori în Enciclopedii și volume care amintesc slujitorii devotați ai Bisericii, cu operă importantă și contribuție evidentă la istoria și cultura noastră.
Amintea de Patriarhul Justinian și adeseori mărturisea că a primit cu negrăită bucurie hirotonia după mulți ani de așteptare. Deși îl înțelegea pe Patriarhul Justinian, în vremurile grele prin care a trecut, totuși regreta faptul că a fost hirotonit oarecum târziu, când avea vreo 35 de ani, dar mărturisea că Patriarhul i‑a oferit ajutor, în pofida situației dificile a acelor ani.
Mărturisea, de asemenea, că a avut posibilitatea de a studia în străinătate, obținând rezultate bune la examenele de bursă, dar regimul aflat la putere nu i‑a îngăduit continuarea studiilor dincolo de hotarele țării.
Părintele profesor Gheorghe Drăgulin a avut o lucrare îndelungată ca preot, începând cu anul 1963 până la trecerea sa din această lume, slujind la Parohia `Ceauș Radu~ și apoi la Parohia Hagiu din Capitală.
A avut multe realizări administrative, dar cele mai importante împliniri rămân legate de opera sa, deosebit de bogată și de activitatea desfășurată în diferite organisme bisericești centrale deliberative sau executive, fiind membru în Consistoriul Preoțesc din București, în Comisia de Istorie eclesiastică, Consiliul Național Bisericesc provizoriu al Patriarhiei Române, Asociația Foștilor Deținuți Politici, Asociația Internațională a Studiilor Patristice și Comisia Națională de Pictură a Patriarhiei Române.
Ampla lucrare pe care a desfășurat‑o a fost răsplătită cu cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române, Crucea Patriarhală, primită de la Patriarhul Justinian Marina, dar și alte numeroase aprecieri ori evidențieri în diferite lucrări.
Mărturisea mereu preocuparea de căpătâi față de Dionisie Areopagitul și Dionisie Exiguul, lucrările sale cu acest subiect fiind bibliografie la dosarul de canonizare a sfântului străromân, în anul 2008.
S‑a bucurat să vadă o mare parte a operei sale tipărită. Astfel, teza sa doctorat, Eclesiologia tratatelor areopagitice și importanța ei, a fost publicată în 1979. Alte lucrări care au văzut lumina tiparului sunt: Identitatea lui Dionisie Pseudo Areopagitul cu ieromonahul Dionisie Exiguul, cercetare ortodoxă a unei controversate probleme de istorie a culturii bizantine și a celei străromâne, Epistolele lui Dionisie Pseudo Areopagitul, pagini de publicistică religioasă, Areopagitica, Istoria Bisericii Ortodoxe Române - Sinteze, Din Istoria Bisericii Universale, Dicționar al Teologilor români și străini, precum și multe articole și studii publicate în tratate de teologie, istorie și cultură, începând cu anii 50, până în ultima parte a vieții sale.
A scris despre Schitul Darvari, adunând argumente pentru reînființare, a publicat note de călătorie, scrieri de patristică și multe articole ori studii dedicate unor personalități din istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Despre el au scris teologi, profesori și oameni de cultură, între care îi amintim pe părintele acad. Mircea Păcurariu, apoi autorii unor lucrări care vorbesc despre Biserica întemnițată sau despre mărturisitorii de după gratii. Merită menţionate şi articole precum Preotul care a trecut prin zece temnițe; Rugul Aprins, Tradiția Enciclopedismului, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, dar și alte multe lucrări în care părintele profesor este amintit.
Am rămas surprins când am auzit, prea târziu, de trecerea sa din această lume. Drumul meu în cimitirul cernican se va opri și la mormântul părintelui profesor, amintindu‑mi de calitățile și virtuțile pe care le‑a avut, de dragostea față de Biserică, de mărturisirea în vremuri grele, de zilele de temniță, dar mai ales de puterea și inspirația de a scrie atât de mult.
Rămâi impresionat văzând râvna unui preot, care a predat la școli de teologie, a fost slujitor, ostenitor al unor instituții bisericești, care sunt sigur că petrecea multe ceasuri din zi și din noapte aplecându‑se asupra subiectelor pe care le‑a tratat ori pentru a rezolva mulțimea îndatoririlor sale.
Părintele Drăgulin a fost, peste toate, un om smerit, care a înțeles mersul vremurilor și s‑a străduit să fie de folos Bisericii, chiar dacă uneori contemporanii nu l‑au înțeles…