Părintele profesor Haralambie Rovenţa - „conştiinţă, dreptate şi iubire“

La 31 august 2008 se împlinesc 110 ani de la naşterea preotului dr. Haralambie Rovenţa, unul dintre marii dascăli ai şcolii teologice româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Provenea dintr-o familie de preoţi din localitatea gorjană Hodoreasca. A făcut studii de teologie, litere şi filozofie la universităţile din Bucureşti, Strasbourg, Oxford şi Atena. A fost profesor la Exegeza Noului Testament, Hermeneutică la Facultatea de Teologie din Bucureşti între anii 1927-1946. În perioada 1932-1940 a fost director al Internatului Teologic, iar între 1928-1944 a fost profesor de religie la Seminarul Pedagogic Universitar. Ca preot, profesor şi educator, Haralambie Rovenţa a fost o strălucită personalitate din prima jumătate a secolului al XX-lea. Preocupările sale au vizat, în general, studiul Sfintei Scripturi, dar mai ales a Noului Testament. Problema generală a Bibliei face subiectul unui studiu - „Interpretarea Sfintei Scripturi după Origen“ (R. Vâlcea, 1929), iar problemele de limbă ale cărţii sfinte sunt analizate în „Rolul Bibliei în formarea limbii literare“ (Bucureşti, 1936). Dintre Evanghelii se opreşte asupra Evangheliei după Ioan, în „Originea şi valoarea istorică a Evangheliei după Ioan“ (Bucureşti, 1928). Dintre Epistolele Sfântului Apostol Pavel se ocupă în mod special de cele adresate către Efeseni (1929), Tesaloniceni (Prima epistolă, 1938) şi Coloseni - comentariu (1946), precum şi Evrei - „Cine a scris Epistola către Evrei?“ (1933). O lucrare de referinţă, unicat în epocă, este „Studiul Noului Testament la noi, în ultimii 50 de ani“ (1932). În 1939, Părintele Rovenţa punea la dispoziţia celor care predau religia un adevărat manual de metodică, intitulat „Tehnica predării religiei“. Aceste studii, alte articole apărute în publicaţiile vremii, mai ales cele ale Bisericii Ortodoxe Române, aveau ca ţel formarea unui corp preoţesc bine pregătit, cum va afirma în „Pregătirea clerului în spiritul vremii“ (M. Neamţ - 1940). Părintelui Rovenţa dorea ca Biserica Română să aibă un rol de seamă între bisericile creştine; „este timpul - spunea el - să ne amintim că a fost o vreme când Biserica Ortodoxă a Răsăritului era în fruntea studiilor biblice, studii începute cu Hexapla şi comentariile lui Origen, cu neîntrecutele Omilii ale Sfântului Ioan Hrisostom, care rămân şi astăzi ca cel mai preţios tezaur exegetic al Bisericii creştine în general“ (prefaţa la „Originea şi valoarea istorică a Evangheliei după Ioan“). În acelaşi loc, îndruma la învierea „datinii de a cerceta Scripturile, păzind astfel poporul de a rătăci, şi contribuind la dezvoltarea unei culturi teologice demne de Biserica mare a României şi de Patriarhul ei“. În „Introducerea şi comentariile Epistolei Sfântului Apostol Pavel către Tesalonicieni“ (prima epistolă) îşi exprimă bucuria că a apărut Biblia românescă (1936) şi Noul Testament cu Psalmi (1937), apariţia acestora răspunzând unor necesităţi, unor cerinţe practice: „La această cerinţă mai contribuie şi lupta contra sectanţilor. Aceştia s-au înmulţit după război (al Doilea Război Mondial) într-un chip îngrijorător în unele părţi ale ţării“. Aceştia răstălmăcesc înţelesul Scripturii, după rătăcirea lor, şi aruncă nedumeriri în sufletele credincioşilor ortodocşi. Combate interpretarea textelor biblice prin improvizaţie: „explicarea biblică nu se improvizează, ci se studiază. Cuvântul ceresc nu trebuie amestecat cu înţelesuri omeneşti“. Preotul şi profesorul Haralambie Rovenţa cere preoţilor ca, pe lângă Biblie, pe masa lor de studiu să se afle şi un comentariu serios: „Biblia şi comentariile ei formează cea dintâi armură teologică pentru slujitorii lui Dumnezeu, căci, unde stă Biblia pe masă, se cer şi comentarii“. La care adaugă: „comentariile biblice formează una dintre cele mai exigente necesităţi culturale în Biserica noastră“. Apoi, îl citează pe Sfântul Ioan Hrisostom care afirmase că „din necunoaşterea Sfintelor Scripturi izvorăsc mii de rele“ (în prefaţa la „Epistola I către Tesaloniceni“). Cuvântul Scripturii este important nu numai pentru preoţi, ci şi pentru credincioşii de astăzi. Scria părintele profesor Rovenţa: „cu cât vremurile sunt mai grele, cu atât cuvântul evanghelic trebuie să răzbată mai adânc între credincioşi“, spre mântuirea lor. Cunoaşterea şi trăirea cuvântului dumnezeiesc au o importanţă deosebită pentru implicarea Bisericii noastre în rezolvarea prablemelor grele ale vieţii. Spunea părintele Rovenţa că „numai cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu prin studiu şi aplicare în viaţa fiecăruia poate deschide o eră nouă pentru misiunea Bisericii Ortodoxe şi pentru înlăturarea atâtor suferinţe şi conflicte sociale“ („Epistola către Coloseni“, Prefaţă). În capitolul „Idei de doctrină şi viaţă“, părintele profesor spunea: „aici nu avem intenţia decât să extragem cele mai însemnate idei doctrinale şi practice cuprinse în Epistola către Tesaloniceni a Sf. Apostol Pavel şi dezvoltate în comentariu“. Printre virtuţile morale, părintele profesor menţionează: a) Virtuţile teologice: credinţa, iubirea şi nădejdea, care sunt puse toate trei laolaltă, călăuzitoare pentru viaţa creştină. Credinţa nu-i numai sentiment, ci şi faptă; la fel şi iubirea creştină, care este însoţită de truda binefăcătoare faţă de aproapele; b) Sfaturile morale care sunt recomandate mai mult în epistolă sunt: curăţenia trupească şi sufletească împotriva desfrânării, răbdarea în persecuţii şi suferinţe, binefacerea faţă de aproapele, liniştea sufletească, trezirea spirituală ca să nu fim niciodată surprinşi nepregătiţi, abţinerea de la orice fel de rău, urmărind totdeauna numai binele; c) Munca formează o trăsătură importantă a epistolei. Apostolii se înfăţişează muncind zi şi noapte. Nu este vorba doar de muncă trupească, ci şi de cea spirituală, mai ales în misiunea creştină. Apostolii, prin muncă îşi câştigă singuri existenţa, fără să fie sarcina nimănui. Aceeaşi muncă se cere creştinilor, care trebuie să-şi facă cele trebuincioase cu mâinile proprii. Este o epistolă a muncii! d) Misiunea creştină apare în toată splendoarea ei apostolică. Apostolii suferă pentru Hristos, pe care-L predă fără nici un interes de ambiţii, linguşire sau dorinţă de câştig. În misiunea sa, Sfântul Apostol Pavel nu a împovărat pe nimeni şi predica lui n-a pornit din nici un motiv omenesc, ci numai din preocuparea pentru suflete. Metoda misiunii apostolice nu se vede nicăieri mai bine ca din rândurile acestei epistole. Apostolii sunt ca nişte părinţi sufleteşti, cu blândeţe şi iubire duioasă pentru credincioşi, tremurând de soarta sufletească a convertiţilor lor. Tonul epistolei este ca al unei scrisori de la un părinte către un fiu prea iubit. Sentimentul de afecţiune şi încredere se vede limpede din repetările dese ale adresării „fraţi“. e) Mântuirea sufletului este grija de căpetenie a misiunii. Omul nu este chemat spre necurăţenie, ci spre sfinţire. Sufletul trebuie smuls din ameninţarea mâniei şi a pedepsei ce aşteaptă pe păcătoşi. f) Purtarea creştinilor nu este pilduitoare numai între fraţii de aceeaşi credinţă, ci trebuie să fie cuviincioasă şi iubitoare chiar faţă de cei de altă lege. g) Predica găseşte bogate şi variate sugestii în epistolă. Sfântul Ioan Hrisostom s-a inspirat din aceasta în câteva omilii renumite, dintre care amintim îndeosebi Omilia contra lăcomiei de avere şi de bani şi cea pentru ajutorarea săracilor. Părintele profesor Rovenţa a pus bazele unei adevărate colecţii de lucrări privind „Explicarea Noului Testament“. Ar mai fi avut multe de spus şi de scris, dar, la numai 48 de ani, la 17 iunie 1946, a trecut la cele veşnice, lăsând urmaşilor să-i continue opera. Om al trăirii creştine, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, şi-a formulat testamentul său spiritual în cuvintele: „conştiinţă, dreptate şi iubire“. Aceste trei cuvinte şi exemplul vieţii sale să constituie şi pentru noi un îndemn şi model de trăire creştină şi românească.