Părintele Stăniloae. Încă un portret
În ansamblul memorialistic şi omagial dedicat marelui nostru teolog îmi îngădui să adaug câteva nuanţe portretistice, cu nădejdea fermă că spiritul acestui om unic va dăinui în cultura noastră. Asemeni multora dintre noi, nu mă consider decât ucenic indirect al părintelui Stăniloae, lector cucerit al operei sale, fapt pentru care nu-mi pot ascunde regretul că m-am născut prea târziu ca să-l pot cunoaşte faţă către faţă. De fapt, îl socotesc, alături de părintele Galeriu şi de mitropolitul Anania, într-o pleiadă intimă pe care o voi preţui mereu, fără să fi cules, măcar o dată, bucuria întâlnirii directe. Generaţii întregi de ierarhi, preoţi şi profesori de teologie îi rostesc numele cu veneraţie, iar opiniile sale aduc în contextul oricărei teme duhovniceşti o imensă autoritate. Cu o producţie scriptică impresionantă atât calitativ, cât şi cantitativ, a reuşit să construiască acel limbaj pe care ştiinţa cunoaşterii lui Dumnezeu (cum din păcate tot mai rar este numită Teologia) l-a căutat atât de mult, dar l-a aflat atât de puţin: adevărul doctrinar conţine un nucleu de viaţă infinit mai mare decât forma în care omul îl poate exprima. Tocmai de aceea, de la un capăt la celălalt, din scrisul părintelui Stăniloae răzbate o experienţă interioară autentică. Textele sale conţin o teologie scrisă cu inima. Este, poate, singurul domeniu în care această cale reprezintă condiţia absolută a geniului.
De la sinteza consacrată dogmaticii ortodoxe la subtilele comentarii ascetice din notele Filocaliei, de la predilecţia pe care a manifestat-o faţă de tema naturii harului până la articolele sale „telegrafice“ de la Sibiu, tomurile hristologice sau reflecţiile asupra spiritualităţii autohtone, toate dau la iveală un veritabil cunoscător al lui Dumnezeu şi al omului. Scriitura teologului nostru „nepereche“ comportă o adâncime semantică greu de aproximat în operele altor teologi, deşi toţi au meritele lor. Antiscolastic declarat, părintele Stăniloae cultivă totuşi sistemul în expunere şi îşi rotunjeşte perfect analizele teologice, într-o tehnică argumentativă sui generis. „Sapă“ în trupul ideii până atinge acel punct în care sensul îşi recunoaşte căutătorul şi i se relevă plenar. Scara explorărilor sale este una cât se poate de firesc pnevmatologică, evocând temeinic, la fiecare pas, hermeneutica spirituală a Sfinţilor Părinţi. În aceste linii aparent complicate, scrisului său nu-i lipsesc desăvârşirile literare. Ca om care a traversat cultural epoci profund diferite ale României (perioada inter- şi postbelică, deceniile comunismului) ilustrând originalitatea unei gândiri animate de unele dintre cele mai pure concepte biblice (jertfa iubirii care întemeiază dialogul divino-uman, taina infinită a lui Dumnezeu accesibilă omului prin participarea harică, centralitatea trinitară etc.), părintele profesor Dumitru Stăniloae a fost şi rămâne povestea exemplară a unei vocaţii împlinite cu asupra de măsură. În cazul său, Teologia a devenit o profesie sfântă, în accepţia ei genuină şi înaltă, de mărturisire a sensurilor inspirate de Dumnezeu sufletului care Îl caută cu evlavie.
Chipul celui care, în spaţiul românesc şi nu numai, îşi merită cu certă întâietate cognomenul dat Evanghelistului Ioan ne rămâne doar în puţinele fotografii şi în şi mai puţinele înregistrări video pe care le avem. Vocea lui scăzută care te poartă blajin şi spiralat prin semantica unei teologhisiri trăite atunci şi acolo, fizionomia patristică albită de anii divinelor lui cugetări, abundenţa cărţilor care-l acompaniază întotdeauna pe fundal, toate zugrăvesc portretul unui suflet din flacăra căruia noi am văzut şi vom vedea mereu lumina adevăratei Teologii.