Părinţi şi copii, între risipă şi iubire

Fragmente din viaţa obişnuită a oamenilor, ca nişte pagini din jurnalele de azi - iată învelişul contextual al parabolelor Mântuitorului, care ne arată calea noastră către cer. Sacrul nu se insinuează în viaţa noastră ca o forţă apăsătoare şi dominatoare din exterior, ci răsare firesc, ca într-un puzzle, dacă Cineva ne descoperă cum să punem în ordine evenimentele din fiecare zi. În rivalităţile sau prieteniile dintre oameni, schimbătoare şi inexplicabile de multe ori, sunt încifrate silabele unui dialog cu veşnicia.

Pilda fiului risipitor rămâne pentru noi limanul speranţei, întărire în cre-dinţa că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, oricât de păcătoşi am fi. Întreaga povestire, despre atitudini şi schimbări surprinzătoare în comportamentul fiilor, are un singur punct de referinţă: iubirea Tatălui. Pentru că Dumnezeu există, avem libertatea de a alege. Aici, pe pământ, venim ca fii sau fiice. Copilăria şi tinereţea ne sunt ocrotite de familie, iar la o vreme suntem chemaţi la responsabilitatea de părinţi. Cei mai mulţi dintre oameni trec de la condiţia de fiu la cea de părinte, chiar dacă nu la modul cel mai direct, biologic, ci sub forma paternităţii spirituale, a grijii încredinţate sau asumate pentru alţii. În Scripturile creştine este obişnuită extinderea limbajului familial către universul mai larg al spiritualităţii. Iar înţelegerea textelor biblice are măsura vârstelor duhovniceşti, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Aşadar, la vârste diferite, parabola poate fi lecturată în chei diferite, fără a pierde însă sensul ei fundamental. Când eşti fiu, ai libertatea de a părăsi casa părintească şi chiar de a risipi averea adunată de familie, pentru care tu însuţi n-ai depus nici un efort. Dar ai şi libertatea de a invidia pe fratele întors din rătăcire şi primit cu cinste de părinţi. La vârsta fiului, totul pare a fi permis. Căci scris este: „păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele, nu le pomeni, Doamne“. Însă condiţia de tată, de părinte în general, presupune infinit mai mult. Fără iubirea tatălui, libertatatea fiilor devine un non-sens. Răbdarea de a aştepta ca fiul tău, care greşeşte, să înţeleagă ce este binele şi răul şi să aleagă binele întrece orice înţelepciune pedagogică. Este răbdarea de a asculta cântecul tainic al seminţei care germinează. Mai e şi tristeţea de a trăi, odată cu bucuria vindecării unuia dintre fii, îmbolnăvirea celuilalt. Şi toate acestea se topesc la flacăra iubirii părinteşti, căci în îmbrăţişarea tatălui e loc destul, iar masa este plină, viţelul e junghiat şi cântecele de veselie vor răsuna iarăşi şi iarăşi. Miezul parabolei fiului risipitor are gustul bunătăţii şi milostivirii din împărăţia lui Dumnezeu, însă este minunat că aici, pe pământ, mai sunt familii care pot trăi parabola din Evanghelie. Cu un asemenea tată, copiii vor creşte având în inimă icoana paternităţii netrecătoare şi vor transmite mai departe „repetabila povară“ a fiinţei create de tatăl ceresc. Adoptaţi de Tatăl nostru cel din ceruri, prin jertfa Fiului Său preaiubit, ne-am născut din apa Botezului şi harul Sfântului Duh ca fii şi fiice în Biserică. Fii risipitori sau fraţi de fii risipitori fiind, avem şi noi iubirea Tatălui ca spaţiu al devenirii noastre, dar şi chemarea de a deveni părinţi - biologici sau spirituali - pentru generaţiile care urmează. Între risipa cu gust amar de consum iraţional şi ne-risipa rigidă, incapabilă de împărtăşirea bucuriei, se află mereu seninătatea şi puterea smerită a iubirii părinteşti. Părinţii de azi sunt copiii de ieri, iar copiii de azi sunt părinţii de mâine, şi astfel omenirea expe-rimentează cu uimire, cu fiecare generaţie, adevărul cuprins în parabolele Mântuitorului.