Parisul ortodox

Este impresionant să fii printre străini şi să simţi cum bate inima ţării tale, în biserică. O lume care reconstituie spontan sentimentul de „acasă“, arzătoare şi plină de credinţă, s-a concentrat în noaptea de Înviere, în bisericile ortodoxe române din Paris. Acestea sunt: Biserica „Pogorârea Duhului Sfânt“ de la Catedrala Notre-Dame Auxiliatrice, Biserica „Sf. Parascheva şi Sf. Genoveva“ din Saint Sulpice, Crypte St. Francois, Biserica „Sf. Genoveva şi Sf. Martin“ - „Sainte Marguerite“, capela Notre Dame de Faubourg, Biserica „Sf. Ioan Casian şi Sf. Genoveva“ (rue de Douai), Biserica „Înălţarea Domnului şi Sf. Ştefan cel Mare“ (rue de Ruffins, 15)... Am ales, pentru a sărbători Învierea, Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail“, aflată în centrul Cartierului Latin. În apropierea ei, pentru a marca spaţiul de spiritualitate românească, se ridică mândră o statuie „Eminescu“, realizată de Ion Vlad.

Un adevărat simbol al ortodoxiei, monument arhitectural pentru Franţa secolului al XIV-lea, bijuterie a stilului gotic târziu, catedrala a fost un proiect al regelui Franţei, Charles V, care a dorit să-i pună piatra de temelie, în amintirea episcopului Jean de Beauvais. Regele a încredinţat construcţia arhitectului care lucrase şi la Luvru. Finalizarea ei a fost în 1380 şi prima slujbă publică s-a desfăşurat în 1382, la sărbătoarea Sf. Arhangheli. Sunt de domeniul istoriei şi al evidenţei afinităţile dintre români şi francezi, dintre cultura noastră, care şi-a asumat francofonia, şi cultura sorei mai mari. În consecinţă, Parisul a fost întotdeauna un centru de atracţie culturală şi turistică, iar Sorbona a devenit idealul tineretului studios român. Fiind intens frecventat de mulţi credincioşi din Europa de est, Cartierul Latin avea nevoie de o biserică ortodoxă. Studenţii care intrau la cursurile de înaltă specializare ale Sorbonei îşi doreau şi un balsam sufletesc. Acesta a fost găsit prin bunăvoinţa regelui Carol I al României, care a cumpărat, cu ajutor public, lăcaşul sfânt ce urma să devină un centru de popas interior şi de regăsire identitară pentru generaţiile următoare. Inaugurarea Bisericii cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail“ a avut loc la exact 500 de ani de la prima slujbă oficiată public, adică în noiembrie 1882. De atunci, fiinţează ca biserică română şi este foarte preţuită de credincioşi. În noaptea de Înviere, atmosfera generală a fost exact ca în România, ca în Iaşul meu drag, unde credincioşii, cu mic, cu mare, se adună în lăcaşurile sfinte pentru a lua lumină. Veniseră aici, în rue Jean de Beauvais, români atât de mulţi, încât nu au încăput în faţa bisericii şi unii dintre ei stăteau răsfiraţi pe străduţele laterale. Sprijinite de pereţii bisericii aşteptau, spre a fi sfinţite, coşurile tradiţionale cu pască şi ouă roşii, frumos aşezate pe prosoape de in. Toţi românii erau foarte emoţionaţi. Ochii lor sclipeau în noapte mai ceva ca lumânările. În treacăt fie spus, parizienii care locuiesc în preajmă nu se arătau deranjaţi de dangătul clopotelor sau de cântările noastre ortodoxe, ci priveau cu simpatie de la geamuri. Statuia lui Eminescu ne supraveghea, şi ea, cu discreţie, din umbră, şi cred că a tresărit, blestemându-şi nemişcarea, atunci când preotul a spus: „Veniţi de luaţi lumină!“. Toţi cei prezenţi se agăţau cu tot sufletul de slujbă. Am bănuit că nu numai atunci. Orice serviciu liturgic oficiat departe de ţară capătă semnificaţii multiple: ne ajută să ne regăsim, să privim cu drag spre trecut, să aducem lumină în amintiri aşa cum preotul aduce lumina în biserică. Într-un cuvânt: să fim noi înşine. Lupta pentru păstrarea identităţii devine tot mai acerbă într-o lume multiculturală şi agresivă, uneori, periculoasă prin indolenţa faţă de valorile spirituale, de cele mai multe ori. Cu atât mai mult, evenimentele duhovniceşti şi edificiile sfinte care le protejează devin din ce în ce mai căutate, din ce în ce mai vii.