Parţial color

Pentru Dan Cojocaru, Liturghia a cărei transmisie o regiza în fiecare sâmbătă şi duminică dimineaţa la TRINITAS TV era, probabil, cea mai adâncă formă de rugăciune. Era un om care confunda profesia lui cu însăşi viaţa sa. Colegii lui din ultima parte a vieţii înţelegeau - deşi el nu le spunea - că, în afara orelor când stă la pupitrul de transmisie, conţinutul vieţii sale era unul care aproape că nu conta. Se mai regăsea în faţa foilor pe care scria fie prozele sale scurte, fie articolul pe care îl trimitea ritmic revistei românilor din America. Vorbea calm, dar uneori tăcerea sa era apăsătoare în faţa unei greşeli a cameramanului de la care aştepta cu totul altceva. Mustrarea venea la sfârşitul emisiei şi era ricoşată: „A fost bine, ar fi fost perfect dacă nu greşeai acolo…“. În timpul transmisiei, nu ţinea niciodată casca pe urechi, pentru că nu aştepta de la operatorii de imagine să-i spună vreodată ceva, prin sistemul de intercomunicaţie. Singura comunicare permisă era imaginea filmată, efectul imediat al cerinţei lui, pe care îl vedea pe monitoare. Vizualiza cu atenţie scena, biserica, mulţimea, ceremonia pe care o filma, indiferent de locul unde ea se producea, indiferent cine participa.

Îi plăcea să anticipeze curgerea Liturghiei, ca să arate teologilor din redacţie că ştie şi el slujba! Era pentru el o legitimare, dar era şi un canon autoimpus. După o viaţă în care a regizat transmisii de tot felul, orele Liturghiei erau ca o ispăşire, ca o iertăciune pe care o cerea fără cuvinte. Înainte de apariţia televiziunii Patriarhiei, el lucra la un alt post TV care transmitea slujba de duminică dimineaţa de la Catedrală. În carul de transmisie era frig iarna şi prea cald vara. Dar, aşa cum el însuşi spunea adesea, Dan Cojocaru nu putea să lipsească de la transmisia aceea, indiferent de inconveniente. Monitoarele de control erau mici şi asta îl deranja. Atât de mult se acomodase însă cu spaţiul bisericii, încât ştia în orice clipă care este cel mai bun cadru, care este cea mai bună mişcare a camerelor, ştia oricând ce să ceară operatorilor. Când stătea la pupitru, aveai senzaţia că toată curgerea de imagini şi tot fluxul de acţiune conlucrează ca să iasă bine o transmisiune. Iar „bine“ nu însemna doar corect. Transmisiunea bună este cea care se acordă, ca stare de spirit, cu ceea ce se transmite: trebuia să fie duhovnicească la slujbă, complexă şi plină de eleganţă la concerte, amplă şi solemnă la marile soboare ori pelerinaje de pe esplanada Catedralei. Îi plăcea să spună despre el însuşi că scrie cărţi de umor. Dar cine citeşte cărţile lui vede printre rânduri că hazul e doar partea superficială a frazei. Ironia lui Dan Cojocaru este tăioasă şi nemiloasă - în scris, aşa cum era şi în viaţa de zi cu zi. Ultima lui carte are subtitlul „Umor parţial color“. O formulă-testament. „Parţial color“ poate însemna că în viaţă trebuie mereu să detaşezi esenţialul de amănunt, importantul de accesoriu. Trebuie să ai capacitatea de sinteză a ochiului de şoim, care identifică şi izolează prada, cu precizie de milimetru, de la sute de metri distanţă. Altfel te rătăceşti. Dan Cojocaru nu era o prezenţă impozantă, dar impunea, nu puteai să-l ignori. Îmbrăcat întotdeauna modest, ceea ce-l prezenta în faţa oricui era expresia nobilă a feţei sale. Era mereu curios, mereu manierat, mereu gata să susţină o discuţie prin opinie solidă şi bine formulată. Era, totuşi, ceva special în prezenţa lui: era conştient de povara anilor şi a amintirilor pe care le ducea în spate. Memoria lui impecabilă scotea mereu la suprafaţă întâmplări din anii petrecuţi în televiziunea naţională, cancanuri de demult şi istorii pline de tâlc. Şi făcea asta ca şi când ar fi vrut să se golească de amintiri. Nu-i plăcea, cred, să se scufunde în ele, dar nu l-am întrebat niciodată de ce. Dan Cojocaru a venit la TRINITAS TV în octombrie 2007, adică acum doi ani. Şi a reuşit să lase în echipa noastră o impresie puternică şi nepreţuite repere pentru profesionalism. Ne vom aminti mereu de el. Îl vom pomeni adesea.