Participarea clerului vâlcean la Revoluţia de la 1821

n toate momentele decisive ale istoriei noastre, Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhi, călugări sau preoţi de enorie, a sprijinit idealurile de libertate, unitate şi de dreptate socială ale poporului român, identificându-se cu păstoriţii până la sacrificiu. Acest fenomen s-a păstrat şi în pământul Râmnicului, unde sute de preoţi şi monahi de pretutindeni şi-au făcut datoria faţă de neam şi de ţară, împlinindu-şi cu demnitate înalta lor misiune de slujire a enoriaşilor şi semenilor.

În istoria Episcopiei de Râmnic au rămas pilduitoare figurile acelor slujitori care, cu dârzenie şi curaj, l-au sprijinit pe Tudor Vladimirescu în 1821, patrioţii din 1848, pe cei care au luptat pentru înfăptuirea Unirii Principatelor din 1859 şi ostaşii români în 1877-1878. În timp ce unii au suferit până la jertfă, alături de ostaşii şi păstoriţii lor, fiind împuşcaţi, alţii au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare pentru că au ascuns şi au ajutat militarii români scăpaţi din prizonierat sau rătăciţi în timpul retragerii. În acele vremuri de restrişte, Episcopia Râmnicului şi-a adus contribuţia din plin. Revoluţia lui Tudor, scânteia renaşterii naţionale Mişcarea revoluţionară din 1821 reprezintă unul din cele mai însemnate evenimente din istoria poporului român. Îndreptată împotriva sistemului fanariot, "a jafurilor şi a nelegiuirilor cu care turcii şi grecii chinuiau acest popor", răscoala lui Tudor Vladimirescu a fost, de fapt, acea scânteie care a aprins flacăra unui veac de frământări sociale, menite să scuture din temelii jugul dominaţiei străine. Însemnătatea ei se vădeşte cu preponderenţă în scopul urmărit: libertate socială şi naţională. Pentru împlinirea aspiraţiilor sale, alături de domnitorul oltean a fost toată suflarea românească, de la ţărăni şi orăşeni până la preoţi şi ierarhi, care n-au pregetat o clipă să treacă în rândul mirenilor şi să susţină idealurile unei întregi naţiuni. Din tradiţia consemnată în scris de istoricul C. D. Aricescu reiese că la intrarea lui Tudor în Bucureşti, în fruntea pandurilor, avea în dreapta sa un preot, cu crucea în mână, în calitate de susţinător al idealurilor poporului român. Ideea este susţinută şi de către F. G. Laurencon, profesor de origine franceză, stabilit în Bucureşti, care menţiona în impresiile sale că ofiţerii lui Tudor Vladimirescu au străbătut Capitala, urmaţi fiind de clericii "care intonau rugăciuni, pe care le sfârşeau descărcând pistoale şi chemând poporul la libertate cu strigăte puternice". Prezenţa clerului alături de domnitor şi de oastea ţării relevă sacrificiile făcute şi rolul determinant pe care l-a avut Biserica în desfăşurarea şi proiectarea evenimentelor din 1821. Desigur, printre preoţii care au participat la mişcarea din zorii secolului al XX-lea găsim şi pe cei din judeţul Vâlcea. Drept aceea, socotim util să înfăţişăm pe baza mărturiilor istorice contribuţia clerului vâlcean la izbânda revoluţiei, punând accentul îndeosebi pe contribuţia adusă de mănăstirile acestor meleaguri la apărarea gliei naţionale. Tudor Vladimirescu şi plaiurile vâlcene Ataşamentul lui Tudor faţă de aceste ţinuturi se regăseşte, în primul rând, în demnităţile deţinute, ca vătaf de plai la Câineni şi în drumurile pe care le-a făcut în judeţul Vâlcea. O scrisoare a consulului austriac din Bucureşti Fleischlackel von Hakenau consemnează că, la 20 octombrie 1819, slugerul Tudor era vătaf la Câineni, unde din propria sa iniţiativă a reparat şoseaua, "încât se putea trage cu mult mai puţin pericol" prin defileu. Este cunoscut faptul că în 1821, având judecată la Divan, a fost chemat de vornicul Constantin Samurcaş şi de episcopii Ilarion al Argeşului şi Galaction al Râmnicului, care l-au rugat să se ridice împreună cu pandurimea pe care o va putea strânge împotriva împilărilor. Plecând din Bucureşti spre oraşul Tg. Jiu, împreună cu 40 de persoane, viitorul domnitor a trecut Oltul la 19 ianuarie 1821, prin satul Budeşti, lângă Râmnicu Vâlcea, petrecându-şi seara la Ocnele Mari, unde a făcut "câteva cumpărături fără a-i aduce cuiva cea mai mică supărare". A doua zi, oamenii pandurului au ridicat pe vechilul vătafului plaiului Hurezu, care, însoţit de un plăieş, aducea la zărăfia judeţului "două mii şi mai bine de galbeni". La porunca lui, 20 de arnăuţi au ridicat de la conacul său pe Dinicu Oteteleşanu, ispravnicul judeţului, făcându-se simţite astfel primele efecte ale ideilor revoluţionare. De altfel, apelul făcut prin satele vâlcene a avut rezonanţă puternică în sufletele celor întâlniţi, numai puţin de 500 de oameni din Tomşani dorind să se facă panduri. Legătura lui Tudor cu mănăstirile Govora, Hurezi şi Bistriţa Preocupările lui Tudor de a transforma vetrele monahale din Vâlcea în centre fortificate se observă îndeosebi la Mănăstirea Govora, pe care a vizitat-o în 1821, după ce a trecut prin Râmnic şi Ocnele Mari, în drum spre Horezu şi Tg. Jiu şi, de asemenea la Hurezi, unde au fost strânse arme de isprăvnicatul din Vâlcea, pe care le-a transportat apoi la Cotroceni pentru fortificarea Bucureştiului. Izvoarele istorice arată că aşezământul brâncovenesc a primit între zidurile sale, la iniţiativa pandurului, opt familii boiereşti, care au fost atacate de ţărani şi arnăuţi, într-un conac din satul Beneşti, unde-şi găsiseră refugiul. Ne-a rămas chiar şi o scrisoare către egumenul mănăstirii, prin care Tudor îl înştiinţa să-i ocrotească şi să le ofere cele necesare traiului: "Şi cu această scrisoare către cuvioşia sa egumenul sfintei mănăstiri Horezul să mergeţi la Horezu. Şi fiindcă peste câteva zile este să vie, atât la acea monăstire, cât şi altele dimprejur, câţiva paznici acolo, să vă arătaţi către acela ce va fi mai mare asupră-le cu scrisoarea ce făcurăm către părintele egumen, a vă da cele trebuincioase". La 6 martie 1821, din Slatina, Tudor adresează alte două scrisori Mănăstirii Hurezi în legătură cu adăpostirea boierilor din Beneşti, menţionându-le şi numele. Panduri adăpostiţi de mănăstirile vâlcene Majoritatea dovezilor istorice arată că după înfrângerea de la Drăgăşani, din 19 iunie 1821, aceste aşezăminte monahale, alături de cele din judeţul Gorj, au adăpostit rebeli eterişti, dar şi căpitanii lui Tudor. Menţionăm în acest sens pe Hagi Prodan, Mihailoglu şi Macedonschi, care, împreună cu pandurii, s-au unit cu forţele de rezistenţă, rânduite la Cozia, Hurezi, Bistriţa, Tismana, Polovragi şi Lainici, pe care le aprovizionaseră "cu cereale, carne sărată şi mori de mână, numite râşniţe, luate de la populaţie ca să nu mai ducă lipsă de făină". Amintim aici că unul dintre căpitanii lui Tudor, serdarul Diamandi Giuvara, de origine albanez, împreună cu alţi 70 de panduri şi bulgari, scăpând din lupta de la Drăgăşani, au fost prinşi, în urma unei trădări, la Mănăstirea Bistriţa şi duşi în captivitate la Constantinopol, unde au fost ucişi în chinuri groaznice. În timp ce unii istorici susţin că aceste evenimente s-au petrecut la Cozia, unde erau "ziduri groase şi două tunuri lăsate de Ipsilanti", alţii au afirmat că serdarul Diamandi s-a despărţit de ceilalţi căpitani şi "a plecat cu cavaleria sa la Hurezu", unde urma să se unească cu restul pandurilor din mănăstirile de sub munte. Întrucât ctitoria lui Mircea cel Bătrân era aşezată pe un drum principal, expus vederii, posibil că serdarul s-a ascuns la Mănăstirea Bistriţa, unde au avut loc şi evenimentele. De notat că o parte din arnăuţii scăpaţi de la Bistriţa s-au ascuns la Arnota, unde într-o însemnare anonimă din 29 iulie 1821 se reliefa că "aici am însămnat ca să se ştie că se adunasă mulţi arnuţi la Sfânta Mănăstire Arnota. Şi mă aflam şi eu. Şi am îndrăznit de am scris. Şi mă rog ca cei ce vor citi să mă ierte, că cu mare îndrăzneală am scrisu. Că mână va putrezi, iar slava nu va putrezi" (Ilie Corfus, "Însemnări de demult", Bucureşti, 1973, p. 138).