Pasivitate şi Ortodoxie

Poate o societate să funcţioneze în virtutea inerţiei fără să aibă nici un proiect sau valori sau o credinţă comună? Este întrebarea teoretică care se naşte din frustrarea constatării lipsei unui asemenea pol în jurul căruia să se poată naşte o alternativă de orice fel la situaţia aparent fără ieşire în care ne aflăm. Senzaţia pe care mulţi români o au este că majoritatea semenilor lor nu mai cred în nimic şi intuiţia le spune că nu poate exista o societate fără ca măcar cineva să creadă în ea. Raportul celor care mai cred în societatea noastră însă este mereu în defavoarea celor care nu mai cred şi asistăm la un fel de spectacol în care aşteptăm să vedem cine cedează ultimul şi stinge lumina. Lipsa de entuziasm pentru orice fel de proiect românesc este poate eclipsată doar de lipsa de entuziasm pentru a face un asemenea proiect. Toată lumea aşteaptă o soluţie miraculoasă, indignându-se ca nimeni nu face nimic, dar simultan minimalizând şi eforturile celor care mai fac câte ceva. Filosofia comună a aşa-numitului bun simţ popular justificând această atitudine prin butada că decât să fie ceva prost mai bine să nu fie deloc.

Un asemenea cerc vicios nu va avea niciodată o soluţie dacă această mentalitate se perpetuează şi nu de puţine ori am văzut o bucurie nedisimulată printre conaţionalii noştri ori de câte ori se mai întâmplă o catastrofă care ar confirma părerea lor că oricum nimic nu e de făcut de vreme ce se întâmplă în lume asemenea nenorociri. Dar cel mai periculos este faptul că unii justifică această atitudine prin apartenenţa la ortodoxie, de parcă "destinul" ortodoxiei este eterna pasivitate şi poporul român este mereu prin ortodoxia sa expus unui fatalism funciar de care nu se poate dezbăra fără să îşi piardă identitatea. Nimic mai fals aici, istoria Bisericii Ortodoxe Române ne arată cu aproape în fiecare generaţie au existat români creştini, fie clerici sau mireni, care au ştiut să lupte pentru credinţa lor fără să fie mai puţin ortodocşi decât cei care erau pasivi. O bună parte din realizările acestora au stat la baza formării statului modern românesc. Faptul că din pricina unei istorii complicate au existat tensiuni între Biserică şi stat nu a dus niciodată la divorţul definitiv dintre credinţa în Hristos şi lupta pentru un stat mai bun pentru toţi românii. Chiar şi în timpul prigoanei comuniste a subzistat credinţa că acest popor are un proiect al său şi Dumnezeu ne va ajuta cumva să îl ducem la capăt. Cu toate acestea, acum, când suntem într-o situaţie incomparabil mai bună decât atunci, ne găsim tot felul de justificări pentru care nu mai merită să investim în acest popor, inclusiv ortodoxia sau lipsa ei. Nu cred că vreodată undeva lucrurile au stat ireproşabil, chiar şi în societăţile pe care le avem ca modele, fie laice, fie religioase, în permanenţă era o luptă între credinţă şi necredinţă, între dreptate şi nedreptate. Iar ele au ajuns să fie modele tocmai datorită forţei cu care au reuşit să biruiască răul şi necredinţa. Dar această forţă venea din convingerea oamenilor că merită să facă efortul de a face binele în care credeau. Era transformarea în planul acţiunii publice a credinţei din planul personal. O credinţă precum cea creştină nu poate fi, în mod fundamental, doar reflexul unei adeziuni private la un zeu transcendent, ci trebuie să fie mărturisirea continuă a unui adevăr care îi priveşte pe toţi cei din jurul nostru. Astfel, un creştin nu poate fi pasiv sau fatalist, ci este prin excelenţă un luptător şi un mărturisitor pe orice plan, public sau privat, duhovnicesc sau lumesc. Faptul că noi nu facem acest lucru şi nu căutăm noi prin eforturile noastre să schimbăm fie şi infinitezimal răul în bine ne arată nu credinţa, ci opusul ei, lipsa de credinţă, şi ar trebui să fie un semnal că este ceva în neregulă, nu cu Biserica sau cu ortodoxia sau cu societatea în general, ci cu felul în care noi ne raportăm la toate acestea şi înţelegem să ne asumăm ceea ce pretindem cu numele că suntem, credincioşi creştini.