Paştile Domnului, repetabila noastră povară

Sunt două săptămâni din an - Săptămâna Mare şi Săp­tă­mâna Luminată - în care viaţa noastră trece iarăşi prin­tr-o poartă a veşniciei, în care cuminţenia pământului es­te tulburată de tăcerea răspunsului Domnului la întrebarea lui Ponţiu Pilat: „Ce este adevărul?“ (Ioan 18, 38): „Dacă Hris­tos nu ar fi înviat, învăţăturile Sale s-ar fi adăugat cugetărilor în­ţelepte din antichitatea târzie, iar faptele Sale minunate să­vâr­şite pentru oameni şi asupra naturii înconjurătoare s-ar în­scrie la capitolul întâmplări neobişnuite. El, Învăţătorul cel Bun, S-ar fi adăugat şirului imens de năpăstuiţi ai soartei, de oa­meni drepţi care suferă şi mor nevinovaţi. De aceea, Sfântul Apostol Pavel raportează totul la minunea Învierii Domnului: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noas­tră, zadarnică şi credinţa voastră“ (1 Corinteni 15, 14).

Aşadar, Paştile Domnului nu este doar o sărbătoare, cea mai mare sărbătoare creştină din cursul anului, ci este funda­men­tul vieţii noastre, un reper existenţial. Pentru fiecare dintre noi, pentru comunitate şi pentru articularea dintre genera­ţii. La vârste diferite, în lumina Crucii îngemănate cu făclia de Paşti, alte văluri ni se ridică de pe cărunteţea minţii şi în­ţe­lesuri noi ni se revarsă în adâncul fiinţei. Oricâte încercări şi deziluzii am avea în lumea aceasta, viaţa merită trăită mă­car pentru a mai ajunge o dată în dimineaţa Învierii.

De-a lungul şi de-a latul pământului, în locuri şi timpuri di­ferite, tradiţiile şi obiceiurile de Paşti sunt sensibil di­ferite, însă misterul liturgic al Sărbătorii le dă sens. Cu toţii ştim că pasca şi ouăle roşii nu reprezintă mare lucru dacă au pier­dut legătura cu semnificaţia lor spirituală. Ascultăm adesea povestiri şi amintiri despre Sfintele Paşti şi ne minunăm că totuşi vârsta copilăriei este cea mai apropiată de miezul săr­bătorilor pascale. Nici cultura mediatică nu neglijează ma­rea sărbătoare a creştinătăţii. Mai mult, îi oferă un veşmânt mul­ticolor, în care aspectele spirituale se îmbină cu miturile o­mului de azi: filme artistice despre drama cristică sau filme do­cumentare despre Ţara Sfântă, transmisiuni în direct de la adu­cerea Sfintei Lumini, pachete promoţionale de călătorie pentru vacanţa de Paşti, imaginile iepuraşilor surâzători de ciocolată amestecate cu scâncetele mieilor din pieţe, pregătiţi pentru sacrificiu …

Şi, totuşi, de aproape două mii de ani, esenţială rămâne în aceste zile dulcea şi repetabila povară a drumului că­tre sfânta biserică. Mai somptuoasă şi cu o acustică per­fec­­tă sau mai modestă, departe pe deal sau ascunsă între blo­cu­rile din cartierele urbane, casa Domnului este mai mult de­cât ori­când larg deschisă. Părinţi şi copii, bunici şi nepoţi, cle­rici şi mireni vin acum la Denii, la Mărturisire şi Împărtăşire, cântă împreună Prohodul, iar în noaptea de Paşti - imnul de bi­­ru­in­ţă „Hristos a înviat!“. Acum, ne simţim mai aproape unii de al­ţii, nu contează dacă ne ştim sau nu ne ştim numele. Ne sim­­ţim mai aproape de Dumnezeu, pentru că suntem acolo, în tim­­pul sacru, cu Fiul Său, pe Drumul Crucii. Iar în Săp­tă­mâ­na Luminată ne regăsim pe noi înşine, regăsim sensul şi bu­cu­­­ria vieţii. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bu­­curăm şi să ne veselim întru ea (Ps. 117, 24).

La şcoala Crucii şi a Învierii, purtăm cu toţii acest legământ, „jugul cel bun“ al lui Hristos - repetabila noastră povară.