Paștile în Basarabia bunicilor mei

Parcă numai ieri fu perioada Triodului și iată-ne, din nou, la Înviere - cea mai frumoasă sărbătoare a tuturor creștinilor, a celor mai în vârstă, dar și a celor mai mici, care ne amintește de dragostea necon­diționată pe care ne-o poartă Tatăl, dar care e anunțată, mai nou, și de iepurii deșucheați din vitrinele magazinelor, ca și cei de la sensurile giratorii din oră­șelele de provincie cu buget local niciodată suficient de mic încât să nu-și poată permite acest „lux indispensabil”, „aceste opere de artă consumeristă”, de reclamele agresive care te anunță de pe toate gardurile și din toate difuzoarele că, la un preț „modic” poți „Paște fericit” pe o plajă din Dubai, invitațiile de a-ți face, încă dinainte de Crăciun, o rezervare la niscaiva pensiuni din țară, unde proprietarii garantează „superdistracția din Noaptea Învierii”, așteptându-te încă din Vinerea Mare cu „pomana porcului/ a mielului și un indispensabil păhărel de tărie”.

Asaltat fiind de toate acestea, te întrebi dacă mai retrăiești emoțiile aceleiași sărbători pe care ai cunoscut-o în copilărie, căci, nu-i așa, pe atunci bunicile nu aveau pe telefoane aplicații care să le arate unde pot cumpăra „cel mai bun meniu pascal” și nici programare la manichiură nu-și făceau în Săptămâna Mare, „ca să fie aranjate de Paști”, ci vorbeau foarte puțin, căci trebuiau să cearnă făina, să facă niște lumânări de ceară curată, „cele de la biserică sunt amestecate cu parafină, n-a găsit bietul părintele lumânări curate să ne aducă acum... comuniștii folosesc ceara numai ei știu la ce... sau n-o folosesc deloc, dar nu ne-o dau, ca să nu avem lumânări de ceară curată acum, de Înviere, cine știe...”. „Așa răi îs comu­niștii?” „Nu-s creștini. Eheee, da’ăștia ­încă-s buuuni, pe cei de pe vremea lui Stalin să-i fi văzut ce îndrăciți erau...” „Ce făceau?” „Închideau bisericile. Ai văzut câtă lume era la biserică duminică, de Florii, când te-ai împăr­tășit? Nu erau toți consăteni de-ai noștri. Vin, săracii, de prin douăzeci de sate. Pe la ei nu-s biserici. Au avut, dar le-au închis. În biserica din satul vecin au făcut depozit de pesticide, în cea din altul, grajd pentru cai, iar la trei sate de-aici cămin cultural. Cică au dat jos iconostasul şi au făcut scenă din Altar. Cheamă artiști de la Chișinău și se scălămbăie sâmbătă de sâmbătă acolo unde a fost Sfânta Masă... N-am fost, n-am văzut, că nu m-ar ține inima, dar spune lumea că așa-i. La noi în sat n-au închis biserica, căci tare au mai luptat oamenii... Când veniseră prima oară să le predea părintele cheile, a ieșit tot satul. Și a doua, și a treia. Și satul era mare, vreo șapte mii de oameni nu erau puțini. A patra oară au venit cu buldozerele. Voiau să o dărâme. Era în zi de lucru, satul era gol, lumea era la muncă pe deal. Au răsturnat gardul, au smuls liliacul din curte și tufele de trandafiri... vestea s-a dus ca gândul, de la om la bătrâne neputincioase și copii alergau în toate părțile până la cei în putere, care erau pe câmpuri, obligați să muncească în colhoz. Au lăsat totul și au venit la biserică. Au făcut cercuri compacte cu trupurile lor în jurul ei: «Dați în noi cu tractoarele, omorâți-ne pe noi, dar biserica nu vă dăm! Ne-ați luat oi, cai, căruțe și boi, ne-ați confiscat ultimul fir de grâu din pod, ne-ați dus gospodarii satului în Siberia, dărâmați-ne pe noi, dar biserica nu!» Au umplut satul cu miliție, au amenințat, au arestat, dar ne-au lăsat biserica.”

Erau triste poveștile acestea ale bunicii, dar erau cele mai frumoase, pentru că erau spuse în drum spre biserică, mergând la Denii, în Săptămâna Mare. Concurau la frumusețe cu prive­liștea din dimineața Învierii, îna­inte de răsăritul soarelui, când din fiecare gospodărie ieșea cel puțin o persoană cu o bocceluță mică în care ducea câteva ouă roșii, o păs­cuță sau un cozonăcel și „ce-a mai dat Bunul Dumnezeu” și se îndrepta spre biserică, unde se alătura altor consăteni care își depuneau pioşi comoara formând șiruri infinite pe aleile din curtea bisericii și pe străzile învecinate de-a lungul gardurilor. În fiecare păscuță era înfiptă câte o lumânare de ceară care sfârâia misterios în liniștea și răcoarea dimineții care, iată-iată, urma să vină. Erau oameni veniți „cu sfințitul”, căci nimeni, „nici ultimul păgân nu pune ceva în gură în ziua de Paști până nu gustă ceva sfințit, adus de la biserică”. După ce termina slujba, părintele ieșea din biserică însoțit de un cântăreț care ducea găleata cu agheasmă, stropea bucatele creștinilor și saluta pe toți cu un atât de solemn, dar părintesc „Hristos a înviat!”.

Se spune că mulți dintre noi putem trăi pe undeva prefigurarea Raiului încă de aici, de pe pământ, în unele momente din copilărie. Dacă înțeleapta mea bunică, cu mâinile mirosind a ceară, „Hristos a înviat”-ul părintelui nostru nemuritor din sat, frigul (uneori chiar gerul) dimineții de Înviere din ­curtea bisericii noastre și râurile de lumânări aprinse pe cozonăcei care luminau fețele consătenilor mei transfigurați, emo­ționați și pioși care așteptau să picure lacrima aghesmei din busuiocul parfumat, dacă doar toate acestea ar însemna Raiul, El tot ar fi Totul.

Mă întreb însă: Oare care va fi Raiul din mintea copiilor de azi, a adulților de mâine? Traficul bară la bară de pe Valea Prahovei? ­Cozile de la supermarket în goană după cadourile „de la iepuraș”? Sau biletele „low cost” spre „cea mai tare destinație unde poți „Paște fericit”?