Paternitate duhovnicească în pictura Mănăstirii Sucevița: starețul Calistrat, „omul cel tainic al inimii”

Biserica „Învierea Domnului” a Mănăstirii Sucevița, sfințită în ziua Paștilor din anul 1584, reprezintă o mărturie peste veacuri a istoriei monahismului românesc ortodox din Moldova, fiind una dintre comorile universale prin valoarea sa istorică și artistică, înscrisă în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Este considerată „ultimul monument reprezentativ pentru stilul arhitectonic cristalizat în epoca lui Ștefan cel Mare și păstrător al ultimului ansamblu important de pictură murală legat de marea tradiție a secolului al XVI-lea“, cum o numea Vasile Drăguț.

Ctitorie a familiei boierilor Movilești: Gheorghe Movilă, Episcop al Rădău­ților (1577-1587) și viitor Mitropolit al Moldovei (1587-1605) și fratele său Ieremia Movilă, viitorul domnitor al Țării Moldovei (1595-1606), acest ansamblu mănăstiresc a fost dintru început deosebit de tot ce se construise până atunci.

Cuviosul Calistrat, starețul vechii sihăstrii, face parte din comunitatea fondatoare a Mănăstirii Sucevița, fiind cel care a sfințit cu propria rugăciune acest pământ binecuvântat de Dumnezeu și în jurul căruia s-a întemeiat ulterior obștea. El este înveșnicit în culoare în pridvorul bisericii, participând la simfonia simbolurilor liturgice și dogmatice din întreaga pictură, care are în centrul ei Sfânta Liturghie și pe Mântuitorul Iisus Hristos, pictat la Sucevița în atât de multe reprezentări, cum nu a mai fost la nici o altă biserică moldovenească de până la ea.

Tradiția orală, precum și exis­ten­ța unor toponime, atestă faptul că în acest teritoriu trăiau și se rugau numeroși sihaștri încă din secolul al XIV-lea. Cuvântul sihastru este transcrierea românească a cuvântului isihast, iar locul de liniștire a devenit în rostirea românească sihăstrie. O primă sihăstrie a existat pe valea pârâului Sucevița, pe locul unde se află astăzi biserica cimitirului mănăstirii. În secolul al XVI-lea, această sihăstrie a primit numele de Sihăstria lui Calistrat, după numele „fericitului stareț Calistrat, ucenicul Sfântului Daniil Sihastru de la Mănăstirea Voroneț, monah cu viață sfântă, care avea darul rugăciunii, al înainte-vederii și al izgonirii duhurilor necurate din oameni, fiind cinstit de toți ca făcător de minuni. Când s-a mutat în pace în ceata cuvioșilor părinți, a lăsat la Mănăstirea Sucevița o obște de peste 30 de călugări“¹.

Întemeierea Mănăstirii Sucevița de către boierii Movilești, descen­denți ai Sfântului Ștefan cel Mare, este prezentată documentar în legă­tură cu o descoperire dumnezeiască pe care a avut-o Ieremia Movilă, prin mijlocirea cuviosului ieroschimonah Calistrat: „Iară au rămas vecinica pomenire în țară, că au zidit sfânta monastire Sucevița, prin oare-care și descoperire dumnezeiască care s-au învrednicit și Ieremia Vodă a o vedea, cu rugăciunea și mijlocirea cuviosului ieroschimonah Calistrat, că în toate duminicile pe la vremea utrenii, adică pe la șase ceasuri de noapte se vedeau făclii multe aprinse, preoți și diaconi preaminunați și cu cântare prea-dulce, cântau canonul Învierii lui Hristos, deasupra unei poienițe, că era pădure foarte deasă prin prejur, numai acuma unde este biserica, acolo era puțină poiană și la răsărit puțin aproape un izvor, prea-minunat, care și până în ziua de azi se află. Văzând Ieremia Vodă acea minune și locul pre-frumos, au dat laudă lui Dumnezeu și cu mare sârguință s-au apucat a zidi acea sfântă mănăstire, cu mare cheltuială împodobind-o și înfrumuse­țând-o și cu moșii îndestulând-o”².

În contextul acestui eveniment minunat, în acest loc de privegheri neîncetate care l-au dus pe sihastrul nevoitor Calistrat la vederea luminii necreate, a fost ridicată mănăstirea cea nouă, închinată Învierii Domnului. Această sărbătoare, cu caracterul ei isihast, nu a putut decât să îi fericească pe sihaștrii care viețuiau primprejur, deoarece monahul, prin excelență, „este chipul adevărat atât al Învierii, în măsura în care a trecut de la moarte la viață (I Ioan 3, 14), cât și al Cincizecimii, atunci când poartă vie în inima lui flacăra Mângâietorului“³.

Ucenic al Sfântului Daniil Sihastrul, starețul Calistrat este pictat în cheie iconologică, pe axul central al peretelui de vest, sub glaful ferestrei mediane, într-o scenă dinamică impresionantă prin unicitate. El apare înveșmântat în mantie monahală, cu schima asemănătoare sfinților cuvioși și cu o mică aureolă în jurul capului, semn ce simbolizează faptul că a fost considerat de contemporani sfânt încă din viața pământească. Deasupra lui este inscripția slavonească: „Starețul sihăstriei acesteia“. În compoziția acestei icoane (asemănătoare celei a Sfântului Nicolae, care primește de la Domnul Hristos Evanghelia și de la Maica Domnului omoforul) este pictat Mântuitorul Iisus Hristos, Care, din cerurile deschise, îl binecuvântează pe cuviosul Calistrat, iar pandant este Maica Domnului, care îi oferă un mănunchi de metanii. Binecuvântarea dumnezeiască și metaniile reprezintă însemnele monahale ale conducătorului de obște, sihastrul Calistrat fiind astfel cel ales de pronia divină ca să povățuiască viitorii monahi trăitori în această chinovie și să-i conducă către rugăciunea de toată vremea, simbolizată prin metaniile pe care le primește de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Este cunoscut faptul că Fecioara Maria, Maica Rugăciunii, este cea care dăruiește nevoitorilor rugăciunea de toată vremea, curăția inimii, liniștirea minții, darul de a-L chema neîncetat pe Hristos.

Cârja pe care o poartă în această reprezentare iconografică este asemănătoare cârjei Sfântului Daniil Sihastrul, duhovnicul și mentorul său, pictat la Mănăstirea Voroneț și, în același timp, cârjei de priveghere specifică monahilor athoniți isihaști. Toiagul din mâna Cuviosului Calistrat este mai mult decât bastonul unui stareț obișnuit. Nu este doar simbol al îndreptării, specific stareților, ci și al trezviei, al pri­vegherii necontenite în rugăciune pentru sine și pentru întreaga comunitate. Putem observa aici o continuitate spirituală a starețului Calistrat, prin Sfântul Daniil Sihas­trul, cu tradiția monahală isihastă existentă în Țările Române din secolul al XIV-lea, care se revendică, la rândul ei, din tradiția isihastă athonită, dar totodată și indicii ale unei paternități spirituale, prin care ctitorii Suceviței s-au legitimat duhovnicește.

Este cunoscut faptul că „în țările române isihasmul și spiritualitatea filocalică în general s-au introdus încă din secolul al XIV-lea și au rămas o realitate neîntreruptă în tot tim­pul următor, ca și în Athos, dato­rită unei anumite existențe de sine stătătoare pe care au putut-o păstra aceste țări și datorită legăturilor strânse cu Muntele Athos“⁴. De asemenea, s-a vorbit despre „existența unui monahism românesc în perioada anterioară celei de a doua jumă­tăți a secolului XIV..., care poate fi bănuită cu temei, unele modeste schituri de lemn sau chiar de piatră, a căror amintire nu s-a păstrat, punând laolaltă, pe malul Dunării sau sub munte, în întinsele regiuni păduroase sau cele colinare, pe călugării care, departe de orașe..., își vor fi organizat existența după canoanele cinului monahal orto­dox... înaintea apariției primelor mănăstiri cunoscute documentar în Moldova și Muntenia“⁵. Eremiții români din secolul al XVI-lea au cunoscut așa­dar și au continuat tra­diția isihastă (de si­haștri), însufle­țită de rugăciunea de toată vremea, simțind că esența vieții monastice este invocarea numelui Logosului divin.

Ctitorii Movilești au exprimat o evlavie deosebită față de acest părinte cu viață sfântă, pe care l-au pictat încadrat de sfinți cuvioși, sfinți militari și mucenici, iar alegerea acestui loc pentru pictura în frescă a starețului Calistrat nu este întâmplătoare, deoarece, în con­știin­ța românilor, sihaștrii au avut permanent un rol foarte important în susținerea domnitorilor români în vremuri de restriște: „Acești pribegi ai munților, acești prieteni ai Carpa­ților, acești locuitori ai codrilor au fost în același timp cei mai apro­piați sfetnici ai voievozilor... Toți voievozii au avut ca duhovnici și sfetnici de taină călugări și si­haștri. În ei aveau cea mai mare încre­dere, cea mai mare nădejde, lor le destăinuiau inima, sfatul lor îl păzeau cu sfințenie, de la ei cereau rugăciune și binecuvântare când plecau să-și apere credința și pământul strămoșesc“⁶. Asemenea mucenicilor și luptătorilor pentru credință, cuvioșilor le sunt atribuite evenimente care îi plasează într-o sferă a existenței ce depășește limitele materiale. Imnografia și iconografia exprimă biruința radicală a acestor sfinți, prin puterea rugăciunii, asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, iar Moldova secolului al XVI-lea cunoștea suferința provocată de dușmanii creștinătății și de invadatori.

Reprezentarea starețului Calistrat interacționează iconic cu celelalte compoziții din fresca pridvorului, dovedind astfel că în pictura Mănăstirii Sucevița totul este în interdependență. Maica Domnului, ilustrată ca Oranta în cupola stelată de deasupra pridvorului, este cea care duce biruințele starețului Calistrat, ale cuvioșilor, ale sfinților militari și ale mucenicilor la Hristos, iar acolo unde este Hristos este întreaga Sa Împărăție. Conexiunea dintre scenele iconografice ale acestei încăperi determină o egalitate între viața și nevoința monahilor contemporani construcției bisericii cu bi­ru­ința obținută de mucenicii și de cu­vioșii din perioada veche a creștinis­mului. Plasarea starețului Calistrat în axul peretelui de vest îl pune în interacțiune și cu axul median al peretelui de est, dominat de Tronul Hetimasiei și reprezentarea lui Iisus Hristos ca Judecător (pe tot peretele estic al pridvorului fiind pictată cea de-a Doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos). Această interacțiune poate fi un simbol legat de permanenta aducere aminte a morții și a judecății, aducere aminte la care este obligat monahul⁷ și care este considerată în gândirea patristică cea mai înaltă formă de înțelepciune. În acest sens trebuie menționat că Sfântul Sisoe este pictat de trei ori în fresca Suce­viței, într-o scenă dinamică, în care contemplă moartea lângă sicriul lui Alexandru cel Mare. Sfântul Sisoe este cel care definește gândul la moarte ca fiind cea mai înaltă înțe­lepciune.

Movileștii, precum toți ctitorii creștini, au avut credința în puterea harică a monahilor, care descoperă și păzește adevărul lui Dumnezeu pe pământ și au fost conștienți că un monah preferă să rămână ascuns de ochii lumii acesteia, ca să nu fie văzut de oameni (cf Matei 6, 1-6), ci să viețuiască numai sub privirea lui Dumnezeu, Care „vede în ascuns și răsplătește la arătareˮ (Matei 6, 6). Pildă a acestei vieți ascunse este Maica Domnului: măreția prezenței ei smerite a dat mărturie în tăcere, în chip mai grăitor decât orice învățătură. Ea este cea care îi oferă starețului Calistrat metaniile monahale și cea care, prin har, dă curaj ascetului să ia asupra sa o nevoință mai presus de fire, caracteristică monahismului. Din acest motiv mănăstirea a fost întemeiată într-un loc retras, căutat de cei care se dedicau vieții pustnicești. Domnitorii români au văzut în monahi modele ale virtuții, iar sihaștrii cuvioși au fost pentru ei expresia biruinței ca o garanție a mântuirii, a salvării sufletului. De aceea și alegeau mănăstirile ctitorite de ei ca să le fie necropole.

Există numeroase căi prin care se poate ajunge în rai, unde sunt multe lăcașuri pregătite pentru cei drepți (Ioan 14, 2). O astfel de cale este și ampla scenă care ilustrează Scara virtuților, considerată cel mai bun manual pentru isihaști sau sihaștri. Scara urcușului duhovnicesc este îndemnul adresat monahilor care doresc să cunoască folosul isihiei, să se desăvârșească lucrând neîncetat virtuțile, să lipească de respirație pomenirea lui Iisus și să nu piardă nici o clipă atenția de la El. Nu putem ști dacă starețul Calistrat este cel care a inspirat reprezentarea Scării Raiului pe latura nordică a edificiului, dar cert este că el este înfățișat ca un stâlp și ca un martor atemporal, un străjer în fața căruia se desfășoară întreaga pictură. Este mărturisitorul înaintea căruia Hristos Își revelează chipul Său lumii. Sfântul stareț nu trebuie, asemenea lui Moise, să-și acopere cu un văl fața care stră­lu­cește în chip minunat și în care i se reflectă sfințenia, pentru că în Hristos „privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului“
(2 Corinteni 3, 18).

Modelul monahal a determinat dimensiunea eshatologică a iconografiei Mănăstirii Sucevița, despre care putem spune că este cu certitudine de inspirație isihastă. Perspectiva eshatologică a iconografiei situează creația în lumină, dar „într-o lumină înțeleasă ca o lumină lină, ca o lumină a slavei. Or, lumina, astfel înțeleasă, ...introduce o formă de abolire a ritmului temporal, o situare a lumii văzute deopotrivă în ritmul său biologic și istoric, și totodată în afara timpului, într-o formă de permanență inerentă identității funciare dintre început și sfârșit“⁸.

Așadar, spațiul sacru al Bisericii Învierea Domnului a Mănăstirii Sucevița este o așteptare atemporală, o așezare între deja, dar nu încă⁹ sau între întotdeauna (veșnic), dar nu încă. Biserica este cea care deschide Împărăția lui Dumnezeu, Împărăția veacului viitor, iar pentru cei ce au crezut, au trăit cu Hristos și L-au primit pe El, Împărăția cerurilor este deja prezentă și aceștia o simt în inimile lor. Prezența tainică în frescă a Cuviosului Calistrat arată liniștea omului duhovnicesc, care a dobândit fericirea iubirii lui Dumnezeu, dar care se află în continuare în rugăciune, însoțind tainic fiecare monah viețuitor al mănăstirii și care se odihnește în închinarea către Hristos Dumnezeu, „supremul izvor de iubire“, cum a spus adeseori Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.

Cu certitudine, continuitatea neîntreruptă a vieții monahale de la Sucevița, încă de la întemeierea acestui ansamblu monastic, se datorează și rugăciunii vii, tainice și neîncetate de mai bine de patru veacuri, a starețului Calistrat. Nu putem ști astăzi cum arăta în anii de început obștea monahală de la Mănăstirea Sucevița, condusă de acest părinte sihastru, dar este indubitabil faptul că „omul cel tainic al inimiiˮ (I Petru 3, 4), Calistrat, a fost stâlpul duhovnicesc pe care s-a întemeiat această comunitate monahală și a rămas peste veacuri rugătorul tainic al Suceviței: „Monahismul rămâne ascuns de ochii lumii acesteia, ceea ce îi conferă libertatea desăvârșită și absolută de a exista și de a se manifesta numai în planul duhovnicesc, ocârmuit doar de puterea Duhului Sfânt“¹⁰.

 

Note:

¹. Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 137.

². Dimitrie Dan, Mănăstirea Suce­vița. Cu anexe de documente ale Suce­viței și Schitului celui Mare, București, Tipografia Bucovina, 1923, p. 8.

³. Sfântul Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Sophia, Bucu­rești, 2005, p. 240.

⁴. Sf. Preot Mărturisitor Dumitru Stă­niloae în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 8, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 486.

⁵. Răzvan Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV), Bucu­rești, 1974, pp. 219-220.

⁶. Părintele Ioanichie Bălan, Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile românești, vol. I, manuscris, p. 273, apud. Filocalia, vol. 8, p. 494.

⁷. Evagrie Ponticul, Schiță monahicească în care se arată cum ar trebui să ne nevoim și să ne liniștim, cap. 9, în Filocalia vol. I, Ed. Humanitas, 2008, p. 49.

⁸. Anca Vasiliu, Celebrări bizantine tardive ale omului și ale imaginii, apud. Gabriel Herea, Mesajul eshatologic al spațiului liturgic creștin, Ed. Karl A. Romstorfer, Suceava, 2013, p. 282.

⁹. Temă centrală în teologia eshatologică a lui Oscar Cullman.

¹⁰. Arhim. Zaharia Zaharou, Monahismul, darul atotcuprinzător al Duhului Sfânt, Basilica, 2022, trad. monahiile Tecla și Porfiria, p. 9.