Paternitatea Divină, principiul existenței
Întrebând lumea și existența, gânditorii au propus diferite temeiuri sau principii ale ființei și existenței. Filosofii s-au complăcut în cercetarea, explicarea și exprimarea existenței prin tot felul de principii inefabile, abstracte, sofisticate, ne-experiate și inaccesibile. În orice caz, pentru filosofie principiul existenței este ființa ca un „ce”, ca o substanță eternă: chiar și pentru A. Einstein, cel socotit de mulți naivi sau păcăliți ca religios sau chiar mistic. În realitate însă, numai teologia concepe principiul existenței exclusiv ca un „cine”, ca persoană, căci, dacă gândirea filosofică ajunge la ideea Principiului personal, atunci trece în teologie.
Fiind prin excelență muritorul veșnic ne-sațiat, omul nu este mulțumit numai cu condiția biologică și muritoare, ci afirmă că - întrucât existența e veșnică - și el, fiindcă o concepe, are dimensiunea nemuritoare, adică spiritul. Și este important să observăm că în credința creștină dimensiunea spirituală n-o anulează pe cea corporală, ci o preface și o transfigurează. Oricât de spiritual s-ar dori și s-ar exprima, omul s-a conceput și s-a dorit totdeauna ca ființă organică, vie, liberă, spontană și creatoare la nesfârșit, într-o lume organică, vie și bogată, și nu o lume de principii abstracte.
Când spunem „Principiul”, prin aceasta înțelegem atât originea, întemeierea, începutul absolut sau Alfa existenței, cât și entelehia, sensul, menirea și Omega existenței. Afirmația teologică a Principiului ca Absolut personal sau Persoană absolută este singura care poate mulțumi pe deplin frământarea și setea neostoită a ființei veșnic nemulțumite care este omul. Dar în măsura în care și această înțelegere este numai o argumentare logică și ne-experiată, ideea teologică rămâne și ea numai o mulțumire intelectuală. De aceea, nouă ni se pare că se impune o exprimare simplă, inteligibilă, accesibilă și mai ales experiată a Principiului personal al existenței. Acest Principiu suprem care definește esențial persoana și determină ființa este Paternitatea.
Când spunem că paternitatea e Principiul existenței nu avem în vedere o calitate, nici chiar supremă, a Absolutului, ci însăși esența și afirmarea Lui. Căci nu atât absolutul e paternitate, cât mai ales paternitatea e absolutul. Principiul existenței ca paternitate este, desigur, o înțelegere specific teologică. Întrucât avem credința că el generează, centrează și susține întreaga ființă, se înțelege că prin aceasta socotim că guvernează nu numai ființa personală, ci și pe cea animală și vegetală, și chiar pe cea anorganică. Argumentarea paternității ca principiu al ființării anorganice ține însă strict de competența științelor exacte. Asemenea întreprindere este posibilă și dezirabilă din partea unui om de știință, un exemplu în acest sens fiind cartea fizicianului elvețian B. Philberth, „Der Dreieine” („Întreitul”).
Trebuie să precizăm că ideea paternității ca Principiu al existenței nu înseamnă antropomorfizarea Absolutului. E adevărat că am ajuns la această idee prin observarea paternității în ființa văzută, dar n-o transpunem în Principiul existenței ca absolutizare a paternității umane; dimpotrivă, afirmăm că paternitatea umană (și cea a creaturii, în general) este numai o reflectare limitată și deficitară a Paternității Absolute, care a generat-o și o susține. De asemenea, trebuie să precizăm că atunci când afirmăm că Paternitatea este Principiul și Absolutul existenței, noi nu concepem paternitatea atât ca autoritate de putere, cât mai ales ca autoritate de viață și adevăr. Paternitatea nu este - nici la om, nici la Dumnezeu - numai autoritate de putere, ci mai ales autoritate de origine, viață și adevăr. În acest sens, este extrem de important să înțelegem că paternitatea este autoritate numai prin iubire, că este autoritatea iubirii, înțelegând că iubirea este suprema putere și autoritate. Dacă esența persoanei este iubirea, atunci paternitatea este suprema autoritate a iubirii. Hans-Urs Balthasar spune că „numai iubirea este credibilă” („Nur die Liebe ist glaubhaft”). Noi spunem că numai iubirea înțelege, numai iubirea fecundează, construiește, sporește și nu abdică niciodată (cf. I Cor. 13, 8). De aceea, numai iubirea cea mai dezinteresată, mai curată și mai sacrificială - adică numai Paternitatea Absolută - poate fi principiul, originea, susținătoarea, mântuitoarea și infinitul existenței. Dumnezeu nu e nici bărbat, nici femeie, și totuși e părinte. De aceea, prin cuvântul „paternitate” nu înțelegem numai calitatea unui bărbat de a fi tată, ci și calitatea femeii de a fi mamă: așadar, prin „paternitate” înțelegem aici „părințimea” (cum spunea părintele D. Stăniloae), adică atât paternitatea, cât și maternitatea.
Nimic nu luminează, nu construiește și nu susține mai mult ființa decât paternitatea, și nimic n-o afectează mai mult decât negarea, sfidarea sau denaturarea paternității. Ideea de aici este aceea că Paternitatea constituie originea, temelia și susținerea, adică Principiul existenței, în sens absolut. Ținem să subliniem mai ales faptul că ea nu este numai originea ființei; noi susținem că relația paternitate-filiație este axa care întemeiază, centrează și susține toată existența. Sf. Ev. Ioan spune că „la început a fost Cuvântul”, iar părintele Stăniloae re-formulează fericit, declarând că „la început a fost iubirea”; în același sens, îndrăznim să spunem și noi că „la început a fost Paternitatea”. De aceea, neînțelegerea, evitarea sau negarea paternității, de orice fel - de la Paternitatea Divină și până la cea infimă, în creatură - sfidează și afectează temeliile ființei, ale universului și ale existenței în general.
Așa cum o experimentăm în condiția ei istorică, lumea a fost totdeauna atât normală, cât și anormală. Totdeauna a fost și este normală, întrucât funcționează și arată sensuri și rosturi. Dar a fost și este și anormală, întrucât totdeauna a avut și are deficiențe, nonsensuri, boli, absurd și moarte. Și totuși, la începutul mileniului trei ni se pare că raportul sau balanța între normalul și anormalul lumii s-a schimbat esențial, cu totul diferit față de toată istoria și situația dinainte. De la începutul lumii și până astăzi, pericolul cel mai mare pentru specia umană nu a fost și nu este cel extern - alimentația, clima, războaiele sau energia nucleară -, ci cel intern, adică neînțelegerea, contestarea, combaterea, degradarea și distrugerea propriei ființe: adică distrugerea familiei, prin denaturarea paternității și a filiației.
Afirmarea paternității este însăși afirmarea ființei. În timpul nostru, asistăm la lupta împotriva „stereotipurilor”: credința, tradiția, familia, umanismul etc. Or, trebuie înțeles că „stereotipurile” constituie tocmai identitatea, stabilitatea, certitudinea, perenitatea și garanția ființei. Iar între ele, cea mai importantă e familia, ca paternitate și filiație. Identitatea înseamnă stabilitatea sau certitudinea ființei; a renunța la identitate înseamnă a renunța la ființă.