Patriarhul Justinian, ocrotitor al monahismului românesc în timp de prigoană (II)

Citește și: Patriarhul Justinian, ocrotitor al monahismului românesc în timp de prigoană (III)

 

Decretul 410, deși destul de simplu, a fost baza de pornire a prigonirii miilor de monahi și monahii care au trebuit să părăsească viața călugărească și să se integreze forțat în viața laică. În fapt, el completa Decretul nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor. Redăm textul decretului care a pricinuit multe lacrimi și multă suferință:

„Prezidiul Marii Adunări Naționale al Republicii Populare Române decretează:

Art. 1 - Decretul 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase, se modifică după cum urmează:

După art. 7 se introduce art. 7¹ având următorul cuprins:

Art. 7 - Monahismul poate funcționa numai în mănăstirile autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcționare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor.

Absolvenții școlilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul militar.

Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au împlinit vârsta de 55 de ani bărbații și de 50 de ani femeile, dacă renunță la salariu și la pensia de stat, dacă nu sunt căsătoriți și dacă nu au obligații deja stabilite pe baza Codului Familiei.

În cazul când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va autoriza pe unii monahi să ocupe funcții bisericești și să primească salariul cuvenit.

Dispozițiile de mai sus se aplică mănăstirilor și schiturilor existente.

Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, Ioan Gheorghe Maurer

Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naționale, Gheorghe Stoica

București, 28 octombrie 1959, Nr. 410”

Efectele aplicării acestui act legislativ au fost dezastruoase. Mii de călugări și călugărițe au fost izgoniți din așezările monahale, fiind obligați să se alinieze vieții laice, să se căsătorească, să se angajeze într-una din „fabricile patriei”. Locurile pustii din mănăstiri și schituri nu au mai putut fi ocupate de alți doritori, căci prin acest decret drumul către mănăstiri a fost încercuit cu sârmă ghimpată. Consecințele atât de dramatice ce au urmat acestui act normativ prin care autoritățile de stat au „biciuit” Biserica Ortodoxă Română au fost fără precedent.

Este interesant de observat cum a fost aplicat acest decret în eparhiile țării. De aceea, în cele ce urmează vom încerca să surprindem realitățile din Arhiepiscopia Bucureștilor referitoare la acest subiect, evidențiind împrejurările și persoanele care au reușit să mai atenueze efectele păgubitoare ale deciziei sistemului totalitar privitoare la viața monahală ortodoxă.

După publicarea Decretului 410 din 11 octombrie 1959 în „Monitorul Oficial” al României, Patriarhul Justinian a întrunit sinaxa stareților și starețelor din Arhiepiscopia Bucureștilor, la începutul anului 1960, când le-a adus la cunoștință conținutul și consecințele dispoziției nou-apărute. Probabil că la acea sinaxă s-a hotărât întocmirea unor instrucțiuni clare de aplicare a acestei legi, pe care Arhiepiscopia Bucureștilor le-a trimis fiecărei mănăstiri din subordinea canonică, documentul purtând pe el mențiunea secret.¹ Înscrisul menționat conține indicații exacte despre condițiile care trebuie îndeplinite de călugări și călu­gă­rițe pentru a rămâne în mănăstire, precum și îndrumări pentru cei care nu îndeplinesc condi­țiile decretului. Astfel, în prima parte a actului sunt menționate categoriile de monahi și monahii cărora li se acceptă rămânerea în mănăstire, și anume: absolvenții de școli teologice, academii teologice, institute, facultăți și seminarii teologice, precum și absolvenți de școli monahale. O altă categorie care putea rămâne în mănăstiri o reprezintă personalul monahal care a depășit vârsta de 50 de ani, cu condiția ca aceia care dețin pensii de la Asigurările Sociale de Stat să renunțe, dacă li se va cere, la aceste drepturi bănești. Maicile pensionare transportabile, care nu vor să renunțe la pensie, sunt obligate să facă cerere de ieșire din mănăstire, apoi cerere către Centrul eparhial spre a fi primite la Centrul Sanatorial de la Viforâta.² Un caz deosebit, aflat în instrucțiunile arhiepiscopiei, neprevăzut în textul decretului, se referă la personalul monahal suferind, cei aflați sub vârsta de 50 de ani (paralizații, cei cu o serie de infirmități, bolnavii cronici). Pentru aceștia, Arhiepiscopia Bucureștilor recomandă mănăstirilor să facă întâmpinare la Centrul eparhial și să expună fiecare caz în parte pentru care eparhia să intervină la Departamentul Cultelor pentru a li se accepta rămânerea în mănăs­tire.³ Tot o excepție introdusă de Arhiepiscopia Bucureștilor în afara dispozițiilor legiuitoare se referă la personalul monahal fără studii teologice, sub vârsta de 50 de ani, aflat în serviciile Reședinței Patriarhale de la București, Curtea de Argeș, Sinaia, Dragoslavele, precum și a celui aflat în serviciile reședin­țelor episcopilor și episcopilor-vicari, dar și personalul Sanatoriului Patriarhal de la Techirghiol.⁴ O altă excepție introdusă de Arhiepiscopia Bucureștilor se referă la acele monahii care, deși întruneau condițiile de părăsire a mănăstirii, puteau să rămână dacă aveau în îngrijire, în cadrul așezământului monahal, o rudă apropiată fără venituri sau alte mijloace de susținere financiară și socială. În acest caz, stareța este obligată să aducă la cunoș­tința chiriarhului locului, care la rându-i va cere dispensă pentru astfel de persoane în mod excepțional.⁵

Călugării și călugărițele care nu se încadrau în nici una dintre aceste excepții urmau să parcurgă un drum standard: trebuiau să depună la stăreția mănăstirii o cerere prin care își exprimau acceptarea condițiilor Decretului 410 și se angajau să părăsească mănăstirea, urmând să aleagă două posibilități de reintegrare în societate:

- înapoierea în satele de origine, primind un ajutor de 300 lei din partea mănăstirii, dar și 500 lei din partea Centrului eparhial. Acolo unde posibilită­țile mănăstirii permiteau, monahii erau ajutați să-și transporte bagajele;

- în cazul în care monahul sau monahia deținea proprietăți imobiliare în cadrul mănăstirii, i se permitea demolarea casei pentru posibila recuperare a unei părți din materialele de construc­ții, după obținerea aprobării directe de la conducerea Monumentelor Istorice, care trebuia să fie precedată de o evaluare riguroasă din partea unei comisii din acea instituție.

După trimiterea acestor dispoziții ale Centrului eparhial în fiecare mănăstire s-a purces la întocmirea listelor în care personalul monahal era împărțit după criteriile cerute de metodologia de mai sus. Monahii și monahiile care intrau sub incidența prevederilor Decretului 410 trebuiau să depună cerere la cancelaria mănăstirii, în care să arate în mod explicit că se supun prevederilor acestui decret și să indice locul unde se vor retrage după părăsirea mănăstirii, cerând totodată ajutor bănesc de la arhiepiscopie necesar transportului și procurării hainelor mirenești. La fel, personalul monahal care avea fericirea să nu fie exclus din monahism trebuia să depună o cerere în care să-și precizeze poziția sa în raport cu Decretul 410, în sensul că trebuia să fie motivată rămânerea în obștea mănăstirii. (va urma)

 

Note:

¹ Instrucțiuni către mănăstirile de călugărițe pentru aplicarea Decretului 410/1959. Arhiva Mănăstirii Țigănești, anul 1960.

² Ibidem.

³ Ibidem, p. 2.

⁴ Ibidem.

⁵ Ibidem.