Patriarhul Justinian, ocrotitor al monahismului românesc în timp de prigoană (IV)

Citeşte şi:  Patriarhul Justinian, ocrotitor al monahismului românesc în timp de prigoană

                  Patriarhul Justinian, ocrotitor al monahismului românesc în timp de prigoană (II)

                  Patriarhul Justinian, ocrotitor al monahismului românesc în timp de prigoană (III)

 

Având dorința ca gândurile şi frământările vremurilor de demult să rămână în memoria gene­rațiilor viitoare, prezentăm câteva dintre mărturiile călugărițelor Arhiepiscopiei Bucureștilor care au trecut prin focul încercărilor provocate de aplicarea prevederilor Decretului 410 din anul 1959.

Mărturisirea stavroforei Pelaghia Tudor, proinstareța Mănăstirii Ghighiu

„În anul 1952, când s-a transformat mănăstirea de călugări în mănăstire de călugărițe, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina a adus câteva monahii basarabence refugiate de la Mănăstirea Țigănești, stareță fiind monahia Tamara Oleinic. În anul 1955, la 1 aprilie am fost numită stareță și atunci mănăstirea număra șapte viețuitoare. În anul 1959, când s-a dat decretul 410, erau 40 de viețuitoare și toate erau tinere pentru că am primit mult tineret și am făcut multe călugării, am făcut școală monahală, ateliere și chilii.

Îmi vine greu să povestesc cum a fost atunci. A fost ceva groaznic, de care nu vreau să-mi aduc aminte.

A fost o perioadă mai lungă, din anul 1958, când se cerea de la Culte, foarte des, tabele cu personalul mănăstirii: nume, vârstă, când s-a călugărit, studii, toate datele personale. Făceam mereu tabele și le trimiteam la București. De asemenea, s-a dat un ordin prin care se cerea ca la cea mai mică abatere a vreuneia din viețuitoare să se trimită raport la Arhiepiscopie pentru a fi dată afară din mănăstire. La mine nu a fost cazul. Toate acestea ne făceau să credem că nu va fi ceva bun pe mai departe.

Am fost chemate la Patriarhie toate starețele și P.S. Teoctist ne-a prezentat ordinul și tabelul cu cele care trebuiau să plece: tot personalul sub 50 de ani care nu avea școală monahală sau seminarul. Ordinul trebuia să se execute într-o săptămână și fără prea multă tulburare.

Ajunsă acasă și văzând tabelul mi-a venit rău pentru faptul că trebuiau să plece 30 din 40 de viețuitoare. Rămâneam cu cele bătrâne și cu cele bolnave. A doua zi trebuia să citesc ordinul și lista cu cele care trebuiau să părăsească mănăstirea, în fața soborului. A fost o noapte cumplită. Dimineața albisem. Toate firele de păr din cap erau albe ca neaua.

A fost o jale de neînchipuit. Ele plângeau și eu plângeam cu ele. Li se ofereau toate condițiile ca să plece. Dacă doreau să se angajeze în București, le făcea buletin de București. De la Patriarhie s-a dat la fiecare un ajutor de 700 de lei și un pat de fier cu saltea și așternut. Unele s-au dus acasă la părinți, altele și-au luat serviciu, cele mai în vârstă s-au dus ca îngrijitoare pe la biserici, într-o săptămână trebuia să se împlinească ordinul.

Zilnic venea de la partid un inspector, tovarășul Matei, la diferite ore, să cerceteze dacă au plecat toate. Îi trimitea pe cei mai înrăiți. Tovarășul Matei voia cu orice chip să ne dea afară pe mine și pe maica Lavrentia. Bătea cu pumnul în masă și zicea: «Trebuie să pleci!». Am răspuns: «Cine m-a adus să-mi spună să plec.»

M-am dus cu maica Lavrentia la Patriarhie plângând și Preafericitul Justinian a dat un telefon și a spus: «Eu sunt stareț acolo și ea pe mine mă reprezintă. Eu am pus-o stareță.» Tovarășul Matei a fost schimbat și a venit altul, tovarășul Dănescu, care era secretarul lui Matei, tot așa de înrăit. Venea zilnic să vadă dacă a rămas vreuna în mănăstire.

Comuniștii voiau să distrugă Mănăstirea Ghighiu. Mereu cereau s-o desființeze. Nu știu de ce! Preafericitul s-a opus însă și le-a dat Mănăstirea Zamfira și schitul Pissiota, care era sub conducerea Mănăstirii Ghighiu. După câțiva ani, eram cu maica Lavrentia la protoierie și m-am întâlnit cu tovarășul Dănescu. Nu-i venea să creadă că mai suntem în Mănăstirea Ghighiu.

Tot în cadrul ordinului, trebuia ca cele în vârstă și bolnave să meargă la Mănăstirea Viforâta, unde se înființase un cămin pentru călugărițe bătrâne și bolnave, iar la Mănăstirea Dealu, călugării și preoții bătrâni. Nu le primea decât pe cele care aveau pensie și le lua jumătate din ea. Am avut o maică care nu avea pensie și i-am plătit de la mănăstire întreținerea. De la noi s-au dus la Mănăstirea Viforâta trei monahii. După decret am mai rămas șapte viețuitoare.

În 25 februarie 1958 a fost adusă icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni și în noiembrie același an s-au făcut sfințirea bisericii mari și inaugurarea întregului complex de chilii care se văd acum în mănăstire, mai puțin latura de nord care s-a construit după 1990.

Când a venit decretul, complexul de chilii era gata. Obștea era întemeiată. Preafericitul Justinian ținea foarte mult la mănăstirea noastră.

Schitul Pissiota s-a desființat imediat după decret. S-a predat inventarul schitului Mănăstirii Ghighiu, și personalul puțin a fost adus de asemenea aici, iar biserica a fost dată în grija preotului satului.

În vara anului 1962 au fost aduse la Mănăstirea Ghighiu monahiile care mai rămăseseră în urma decretului în Mănăstirea Zamfira: trei tinere și câteva bătrâne.

Nu era nici o îngăduință în împlinirea ordinului. Cele tinere și bolnave trebuiau să prezinte certificat de la medic. Dintre acestea, două au rămas în mănăstire, una avea probleme grave cu vederea, iar alta avea tuberculoză. Maica Domnina de la Mănăstirea Zamfira avea 49 de ani și a trebuit să plece. A lucrat un an la Spitalul din Azuga, apoi s-a întors în mănăstire lângă ucenice, care erau mai tinere, dar absolviseră Școala monahală.

Puține din cele care au plecat în urma decretului la timpul rânduit de Dumnezeu au revenit în mănăstire.

Au fost ani grei și numai Maica Domnului ne-a ocrotit. A fost o minune că am rezistat.”

Mărturia monahiei Marta (Mănăstirea Ghighiu)

„A venit ordinul și am plecat. N-am vrut să mă duc la părinți. Am lucrat ca zilier la cules de fructe, apoi la cantina preoțească de la Techirghiol și apoi la cantina studențească de la Facultatea de Teologie din București timp de 22 de ani, de unde am ieșit la pensie. Mă duceam la Patriarhie la slujbe. În anul 2000, am venit să o îngrijesc pe sora mea, care în urma decretului a rămas în mănăstire, fiind bolnavă de tuberculoză (într-o noapte a dat afară un lighean de sânge, credeam că moare). Sora mea s-a prăpădit și eu am rămas în mănăstire. În anul 2009 m-am călugărit.”

Mărturia monahiei Maxentia (Mănăstirea Ghighiu)

„A fost jale mare. Câte lacrimi am vărsat atunci! La Mănăstirea Zamfira, din 120 am rămas 40. Ne-a chemat maica stareță și ne-a spus că într-o lună trebuie să părăsim mănăstirea. Să așteptăm noi ordine. Care erau pe tabel au plecat în scurt timp, pe cele bătrâne și bolnave a venit mașina Patriarhiei și le-a dus la Mănăstirea Viforâta. Erau multe care aveau peste 40 de ani și au fost nevoite să plece. Maica Domnina avea 49 de ani și a plecat. Cele care am rămas, am stat în mare tensiune doi ani. Trebuia să părăsim mănăstirea definitiv. În anul 1962, Mănăstirea Zamfira s-a închis și ne-a adus la Mănăstirea Ghighiu. Eram numai trei tinere, eu eram cea mai mică, aveam 20 de ani, restul până la 40 erau bătrâne. A fost foarte greu. Un an de zile nu am mâncat pâine, nu aveam nici un ban. Lucram cu ziua la serele din Tătărani și ne plătea prost.”

Întrucât monahiile venite de la Mănăstirea Zamfira erau mai numeroase în comparație cu cele rămase în Mănăstirea Ghighiu, acestea au înaintat o cerere la Preafericitul Justinian cu rugămintea de a-și petrece viața în continuare așa cum au fost obișnuite, viață de sine. Cererea a fost aprobată.

Ca o concluzie rezumativă putem afirma că, în anii Decretului 410, Patriarhul Justinian Marina a manifestat o atitudine mai mult decât binevoitoare față de monahi. Într-un studiu publicat la împlinirea a 50 de ani de la acel moment, pe baza documentelor din Arhiva Securității, se argumentează acest aspect:

„Pe aceeași poziție intransigentă față de presiunile regimului se află Patriarhul Justinian în data de 14 octombrie 1960, de praznicul Cuvioasei Parascheva, la Mănăstirea Ciorogârla, spunea sursa Securității: «Când în țară nu va mai rămâne nici o mănăstire, atunci voi desființa și eu Ciorogârla și Ghighiu. Aceste două mănăstiri trebuie să rămână în ființă. Trebuie să avem și aici câteva mănăstiri frumoase, bine organizate, ca să am ce arăta și eu străinilor care ne vizitează țara. N-am ce arăta la Pasărea sau Țigănești, care sunt ca niște sate fără frumusețe. Dacă Departamentul Cultelor nu este în stare să rezolve această problemă, mă voi duce la primul-ministru și-l voi aduce aici. Să vadă și el ce-am făcut noi și de ce cerem ca să fie mănăstire la Ciorogârla. Dacă Mitropolia Moldovei are drept să-și mențină patru mănăstiri mari și diferite schituri, am și eu dreptul să păstrez până la zece mănăstiri. Eparhia mea este mai mare, eu am doi episcopi-vicari și am un număr mai mare de credincioși. Vom fixa numărul călugărițelor pentru mănăstirile ce voi cere să ne dea autorizație. La Pasărea și Țigănești vom fixa câte 120 de călugărițe. La Ciorogârla și la Ghighiu vom fixa câte 60 de călugărițe, iar la Suzana 50 de călugărițe. De la Pasărea vom aduce la Ciorogârla, iar de la Țigănești și Zamfira vom duce la Ghighiu. Voi obliga ca cei de la Cernica să lucreze cu atelajele lor pământul de la Pasărea, iar cei de la Căldărușani să lucreze cu mașinile lor pământul de la Țigănești și Ghighiu. Voi lua și eu niște pământ de la Cernica, pentru că pământul și gospodăria ce le avem la Apărătorii Patriei le vom ceda. Am să-mi fac la Cernica o mică gospodărie și voi separa și amenaja casa de la Cernica, unde este astăzi Administrația mănăstirii. Vom face aici și alte reparații la chiliile din cetate, unde vom strânge toți călugării. Casele din afară, pe unele le vom dărâma, iar altele le vom ceda pentru Administrația Patriarhală și Casa de Pensii, ca să le folosească drept case de odihnă pentru salariați».”¹

În baza rapoartelor primite din teritoriu, la 21 noiembrie 1963, Securitatea întocmea un raport-sinteză cu privire la aplicarea Decretului 410∕1959. Despre Arhiepiscopia Bucureștilor se spunea: „Fără o justificare, Arhiepiscopia Bucureștişlorţ nu a exclus din viața călugărească cele 254 de elemente din mănăstirile Pasărea, Țigănești, Ciorogârla și Ghighiu, deși nu îndeplinesc această condiție. Cazuri similare sunt și în mănăstirile din cadrul Mitropoliei Olteniei și Episcopiei Râmnicului și Argeșului. [...] Derogările făcute în mod arbitrar de la prevederile Decretului 410 au permis rămânerea în viața călugărească a unui număr de aproximativ 700 de persoane care nu îndeplinesc condițiile impuse de acesta. Pe de altă parte, o serie din cei plecați, constatând că o serie de persoane care aveau o situație similară cu a lor nu au fost îndepărtate, s-au reîntors și ei în mănăstiri. La această stare de lucruri a contribuit în primul rând faptul că Patriarhul Justinian Marina a aplicat decretul în Arhiepiscopia București[lor], așa cum a crezut de cuviință și în plus, verbal, a aprobat unora dintre cei excluși să revină în mănăstiri. O atare atitudine, completată cu toleranța nejustificată a Departamentului Cultelor, a creat o bază de discuții nefavorabilă la adresa ierarhilor care au aplicat în eparhiile lor prevederile decretului, fiind socotiți de cei excluși ca elemente ce intenționează să distrugă monahismul.”²

 

Note:

¹ Adrian Nicolae Petcu, „Documente privind atitudinea Patriarhului Justinian față de aplicarea Decretului 410 (1960-1963)”, comunicare susți­nută în şedința Permanenței C.N.B., noiembrie 2009, în curs de publicare.

² Ibidem.