Patriarhul Justinian, ocrotitor al monahismului românesc în timp de prigoană

Citește și: Patriarhul Justinian, ocrotitor al monahismului românesc în timp de prigoană (II)

Biserica Ortodoxă Română, în multiseculara sa existență, a avut multe opreliști de îndurat, printre care și cea a regimului totalitarist, care a încercat să enclavizeze viața acestei instituții divino-umane doar la aspectul ei liturgic, sacramental. Această încercare de „întemn­i­țare” a Bisericii Ortodoxe Române s-a făcut sistematic, folosindu-se pârghiile constituționale precum emiterea de legi, decrete și dispo­ziții care urmăreau lovirea în ierarhia superioară, în clericii și monahii Bisericii Ortodoxe Române. Prin aceste măsuri restric­ționare se încerca ruperea Bisericii Ortodoxe Române de societate, marginalizarea locului și rostului ei în societate ca factor de stabilitate, de ordine morală și socială, rolul ei istoric și cultural de netăgăduit. În ultima perioadă au apărut multe publicații și documentare cu privire la această perioadă tulbure din istoria Bisericii lui Hristos din România subjugată tăvălugului comunist, scrieri care au expus suferința ierarhilor marginalizați, oprimați, trimiși în recluziune monastică¹, ori scoși abuziv din scaune, apoi suferința grea, martirajul sutelor de clerici care au suferit deportări și lagărul comunist pentru că L-au iubit pe Hristos mai mult decât propria lor viață.²

Alături de ierarhi, clerici și credincioși, și viețuitorii mănăstirilor au suferit foarte multe traume care au lăsat răni sângerânde în sufletele miilor de călugări și călugărițe, care au fost nevoite să ia drumul pribegiei în urma dis­pozițiilor venite de la autoritățile de stat. Aceștia, în mod perfid, și-au mascat intențiile diabolice de a destabiliza o latură foarte importantă a Bisericii străbune, și anume monahismul, prin emiterea unor legi (decrete) care loveau crunt în cinul monahal. Primele restricții în ceea ce privește cinul monahal și formarea sa teologică și duhovnicească au apărut odată cu măsurile de separare a Bisericii de școală. Decretul 175 din 1948 conținea o reglementare privind învățământul, care men­țio­nează faptul că: „Este organizat exclusiv de Stat, pe temeiul unității de structură și este așezat pe baze democratice, populare și rea­list- științifice.”³Același act normativ stipula că „toate școlile confesionale sau particulare de orice fel devin școli de stat”. Mănăstirile din România primesc o nouă lovitură prin Decretul nr. 176/1948, care stipula că toate clădirile și bunurile mănăstirilor care au servit pentru funcționarea institu­țiilor de învățământ intrau în proprietatea statului, fiind confiscate de la Biserică.⁴ Legile represive au fost sistematizate în decretul-lege nr. 177 din 1948, care reglementa de fapt raporturile dintre Stat și Biserică.⁵ Acest decret acorda aparent libertate religioasă și ocrotea cultele religioase, dar în realitate le subjuga unui control strict din partea statului și justifica amestecul și abuzurile comu­niștilor în treburile interne ale Bisericii. Cu unele modificări, aceas­tă lege a reglementat raporturile dintre Biserică și Stat până în anul 2002, când a fost abrogată.⁶

Observând forța extraordinară a monahismului românesc care a dat Bisericii și istoriei neamului oameni destoinici, mari patrioți, iubitori de frumos și bine, dreptate și adevăr, autoritățile de stat au inițiat mai multe legi care urmăreau desființarea în timp a cinului monahal sau cel puțin reducerea numărului călugărilor și călugă­rițelor, așa încât aceștia să poată fi ușor de urmărit și controlat.

De ce se temeau comuniștii de monahi? Monahismul, ca supremă exprimare a misticii ortodoxe, dar și ca o puternică forță în cadrul Bisericii, are un imens po­tențial de influență asupra cre­din­cioșilor. Prin urmare, a fost supus unor legi speciale din partea regimului, urmărindu-se umilirea sa prin diferite mijloace. Monahii au luptat împotriva comunismului, au luptat pentru libertatea religioasă, au luptat împotriva enclavizării, a marginalizării Bisericii la periferia societății. În acest sens aducem în discuție referatul Ministerului de Interne Român din 22 octombrie 1955. Acest document considera monahismul românesc o problemă, fiind catalogat ca formă de manifestare religioasă antisocială, antipopulară, constituind nuclee ale legionarilor, precum și puncte de sprijin pentru moșieri și burghezi, care își caută adăpost în mănăstiri, eludând legile statului.⁷ Odată puse tunurile pe această latură a Bisericii Ortodoxe Române, rapoartele dușmănoase și acțiunile sufocante au continuat. Se vorbea de o îarmată neagră” a Bisericii Ortodoxe Române, formată din monahi și monahii; se făcea des referire la pericolul ce-l reprezentau mănăstirile prin puterea lor economică, prin înrâurirea spirituală, emanciparea culturală asupra maselor populare, dar și asupra intelectualilor.⁸ De aceea „recomandările” adresate forului suprem al Bisericii Ortodoxe Române erau vădite acțiuni de subminare a monahismului și deplasarea sa într-o zonă obscură, a ig­noranței și uitării. Se cerea desfi­ințarea seminariilor monahale din mănăstiri, excluderea din monahism a multor călugări intelectuali, interzicerea accederii monahilor la formele de învățământ superior, închiderea mănăstirilor recent înființate, confiscarea averilor mănăstirești, restricții severe privitoare la intrarea în cinul monahal etc.⁹ Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost pus în fața unei situații extreme: aceea de a lovi în propriul său trup, de a destabiliza monahismul, care de-a lungul istoriei a fost leagănul culturii și spiritualității românești. De aceea, în ședința din iulie 1959, forul legiuitor al Bisericii Ortodoxe Române a pus în discuție și a aprobat „Regulamentul pentru organizarea vieții monahale în cadrul Bisericii Ortodoxe Române”.¹⁰ Acest act normativ avea menirea, cu siguranță, să încerce o aplanare a acestor manifestări extremiste și dușmănoase la adresa personalului monahal și a mănăstirilor, în general. Pe lângă multe preve­deri restrictive, acest regulament înăsprea foarte mult condițiile de intrare în cinul monahal. Este evident că în raport cu planurile comuniste de decimare a vieții călugărești din România, autori­tățile comuniste nu au considerat satisfăcător acest regulament aprobat de Sfântul Sinod în fruntea căruia se afla Patriarhul Justinian Marina. De aceea, doar la trei luni după aprobarea acestuia, guvernul se va grăbi să emită Decretul 410 / 11 octombrie, întocmit diabolic, prin care monahismul românesc a fost puternic afectat. Acest act normativ atroce poate fi considerat al doilea atentat la viața duhovnicească a mănăstirilor din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, după legiuirile din Transilvania cu același scop din anii 1761-1762.¹¹

Note:

1. Pr. prof. dr. Ioan Dură, „Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române înde­părtați din scaune și trimiși în recluziune monastică de către auto­ritățile comuniste în anii 1944-1981”, în Altarul Banatului, an XIII(LI), nr. 10-12, 2002, pp. 33-35.

2. Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemnițată, România, 1944-1989, Institutul Național de Studiere a Totalitarismului, București, 1998, pp. 3-7.

3. Decret 175/1948 publicat în Monitorul Oficial nr. 177/3 aug. 1948, decret abrogat prin legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998, privind declararea ca abrogate a unor acte normative.

4. Decret 176/1948 publicat în Monitorul Oficial nr. 177 din 3/08/ 1948.

5. Decret nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, text corectat conform rectificării apărute în Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie 1948.

6. Patriarhul Teoctist a înaintat un memoriu Ministerului Culturii și Cultelor, înregistrat cu nr. 3676/ 16 august 2001, în care cerea Guvernului României să ia în discuție abrogarea unor articole din acest decret care contravin prevederilor Constituției României, fiind un atentat la libertatea religioasă a membrilor Bisericii.

7. C. Aioanei, C. Troncotă, „«Des­fiin­țați mănăstirile» un ordin care nu a mai sosit”, în Magazin istoric, an XXXII nr. 8 (377) august 1998, p. 29.

8. C. Aioanei și Frusinica Moraru, „B.O.R. în luptă cu «diavolul roșu»”, în Altarul Banatului, an XII(LI), nr. 1-3, ian.-mart., 2001, p. 89.

9. C. Aioanei, Cristian Troncotă, „Contra «Armatei negre a călugărilor și călugărițelor»”, în Magazin istoric, anul XXX, nr. 1, ianuarie 1996, p. 5.

10. Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2002, p. 255.

11. Dr. Sebastian Dumitru, „Aspecte ale vieții monahale ardelene”, în Revista Teologică, serie nouă, nr. 2, aprilie-iunie, 2008.