Patriarhul Justinian, om providențial în vremuri tulburi

La mijlocul veacului XX, Europa avea să-și schimbe fața. Chinuit de două războaie mondiale, Bătrânul Continent avea să trăiască pentru aproape 50 de ani tensiunea luptei dintre Estul intrat sub influența comunistă și Vestul capitalist. O luptă pentru sfere de influență, spațiu geopolitic, forță financiară și faimă. În spatele acestor interese s-au aflat oamenii simpli, care au suportat cu greu o bătălie surdă, parcă de nestins. Referitor la țara noastră, singură Biserica a reușit să țină piept propagandei atee. Un exponent al acestei rezistențe a fost Patriarhul Justinian Marina, al treilea Întâistă­tător din istoria Bisericii Ortodoxe Române.

Într-o epocă în care influența crescândă a Uniunii Sovietice în zona țărilor de la granițele sale avea să-și spună cuvântul, românii se vedeau abandonați de aliații lor tradiționali și lăsați în ghearele ursului bolșevic. Începând cu 1945, procesul de comunizare a țării a devenit ireversibil. Deși au întâmpinat opoziția mai multor per­sonalități, printre care și regele Mihai I, liderii politici din România aserviți Moscovei aveau să-și ducă la bun sfârșit planurile. Puțin câte puțin, viața de zi cu zi a românilor urma cu consecvență modelul sovietic: agricultura, industria, comerțul, transporturile intrau sub supravegherea lui Stalin. Și pentru a se asigura că totul decurge fără probleme, dictatorul care a însângerat teritorii întregi a plasat în spațiul românesc consilieri care să dirijeze activitatea ministerelor și mii de soldați care să asigure „pax sovietica”.

În acest context sumbru, Biserica a rămas ultimul bastion necucerit de cei care doreau să invadeze mințile tuturor. Un viitor stâlp de rezistență împotriva promotorilor „omului nou” și ai ateismului, preotul Ion Marina a fost tuns în monahism în august 1945, la Mănăstirea Ce­tățuia din Iași. În vremea aceea se bucura de aprecierea Mitropolitului Irineu Mihălcescu al Moldovei, care îl cunoștea din perioada petrecută la Craiova. L-a luat să-i fie alături ca vicar și colaborator.

Bătrânul Patriarh Nicodim, trecut prin atâtea încercări, se străduia cu ultimele puteri să reziste tăvălugului bolșevic. Noii lideri politici de la București nu mai aveau răbdare. Doreau pensionarea ierarhilor incomozi, pentru a-și impune controlul asupra Bisericii și a o aservi scopurilor lor. O Biserică docilă, un Sinod supus oricăror decizii erau idealurile celor cu „Inter­na­ționala” în cugete și în inimi.

În vremuri grele, Dumnezeu trimite ca păstori oameni providențiali

Asemeni celor care ridicau Turnul Babel, Dumnezeu le-a încurcat planurile celor care jucau rolul de zei. În iunie 1948, la cârma Ortodoxiei românești ajungea Mitropolitul Moldovei, Justinian Marina. Fără o îndelungată activitate ca arhiereu, Preafericitul Justinian părea o victimă sigură în fața zidului bolșevic. Însă Domnul i-a stat alături celui care a slujit cu atâta dragoste Sfântul Altar. L-a povățuit să fie înțelept ca șerpii și blând ca porumbeii. Justinian și-a dat seama că singura șansă de a salva Biserica de la un dezastru, de la distrugerea în masă a locașurilor de cult, de la asasinarea clericilor și pervertirea oricăror urme sfinte, era aparenta supunere. A jucat cartea unui simplu preot de țară, naiv, neexperimentat, docil, până la alegerea sa. Apoi a schimbat raporturile cu comuniștii români.

Patriarhul Justinian și-a dat seama că, înainte de toate, Ana Pauker, Gh. Gheorghiu-Dej și toți ceilalți care băgaseră „spaima în burgheji”, după cum cu înflăcărare se auzea din mii de piepturi comuniste, erau inte­resați de cariera politică, însetați de putere. Ei se aflau însă sub ochiul atent, foarte vigilent, al lui Stalin, un bun cunoscător al problemelor bise­ri­cești, ca fost seminarist. Acțiunile de intimidare la adresa Bisericii și a Patriarhului Justinian s-au înmulțit în 1948. O nouă lege a cultelor, învă­țământul teologic universitar exclus din planurile statului, preoți arestați sau lăsați să moară de foame pe motiv că erau reacționari, bunuri națio­nalizate - străduința de ani a unor creștini cu suflet mare - au fost unele dintre cele mai dure măsuri adoptate împotriva Bisericii în acea perioadă. Nu puțini sunt cei care se miră cum de a rezistat Biserica în acele vremuri cumplite.

Patriarhul Justinian a știut că dragostea sa pentru Sfântul Altar avea să fie cheia supraviețuirii, prin Liturghie și rugăciune neîncetată. Românii simpli, intelectuali, chiar și cadre ale insti­tuțiilor statului au înțeles mesajul și, eliberați de constrângerile timpurilor, se adunau înaintea Sfântului Altar pentru a se întâlni în rugăciune. Cei care nu credeau nu aveau să înțeleagă cum omul acesta, aparent simplu, ajungea la sufletele oamenilor, acolo unde nu se mai întipăreau învățăturile lui Marx, Engels sau Stalin.

Statul a făcut tot posibilul să-i saboteze planurile. Patriarhul a replicat, jucând un rol abil, ținând o legătură strânsă cu diplomații ruși, cu Patriarhul Aleksei, cu aceia care puteau hotărî soarta lui într-o clipă.

Sprijin pentru cei închiși pe nedrept

Moartea lui Stalin în 1953 nu a pus capăt definitiv persecuțiilor. Cu toate că s-a delimitat de predecesorul său la conducerea URSS, Nikita Hrușciov i-a copiat metodele și a pornit în 1958 o prigoană împotriva Bisericii. A fost și anul în care trupele sovietice s-au retras din România. Pentru a nu se lăsa mai prejos, comuniștii români au dezlănțuit din nou iadul împotriva Bisericii și a intelectualilor. Părintele Stăniloae, Părintele Arsenie Boca, Părintele Ilarion Felea și mulți, mulți alții aveau să fie greu încercați în închisorile comuniste.

Patriarhul Justinian, îngenuncheat în fața Sfântului Altar, cu metanierul strâns la piept, nu i-a uitat pe cei în suferință. I-a ajutat să revină în cadrul Bisericii după eliberarea din temniță. A intervenit pentru ei la Departamentul Cultelor, i-a sprijinit financiar din banii proprii. Exemplul său a fost urmat și de alți ierarhi. Biserica a fost unită, de neclintit, în ciuda vremurilor.

După 1964, România a început să se îndrepte într-o altă direcție. Patriarhul Justinian a înțeles că era momentul unei ofensive spirituale. Biblia, cărțile de cult, manualele universitare, cărțile de rugăciuni aveau să ajungă într-un număr mai mare în biserici și în mâinile credincioșilor, pentru a întări rezistența prin rugăciune.

Părintele Patriarh a cultivat relațiile frățești cu Bisericile surori, cu celelalte confesiuni și religii (lucru care putea părea surprinzător pentru cei care îl considerau vândut comuniștilor). A fost un om al timpurilor sale, a înțeles că trebuie să se jertfească pentru Biserică, pentru ca oamenii să nu fie jertfiți de comunism, pentru ca Biserica să nu fie transformată în ruine. A avut fii trupești, însă parcă toți românii au făcut parte din familia sa. Pe ultimul drum a fost condus cu regrete în inimi și lacrimi de mulțimi de credincioși. Și-au luat rămas-bun și și-au cerut iertare pentru că l-au judecat fără să cunoască cu de-amănuntul lucrarea sa, taina vieții și a jertfei sale.

Bunul păstor se odihnește astăzi în biserica Mănăstirii Radu Vodă, cu nădejdea că somnul său de veci va fi vegheat neîncetat de rugăciunea și recu­noștința românilor.