Paul Miron sau crâmpeie de aducere‑aminte

M‑aș fi bucurat să fi fost de față la momentul de aducere‑aminte organizat de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, împreună cu alte prestigioase instituții, între care și Arhiepiscopia Iașilor, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Paul Miron. Uneori, absența dintr‑un loc nu înseamnă și absența inimii, iar depărtarea nu poate stinge amintirea păstrată în suflet.

Și, la urma urmei, cum am putea să‑l uităm pe Paul Miron, dacă am aflat despre iubirea unui român exilat, care a trăit vreme de mai bine de jumătate de veac dincolo de hotarele țării, dar niciodată dincolo de tradiția, credința, limba și frumusețea neamului său? Sunt oameni care pleacă dintr‑o țară și, odată cu trecerea anilor, se îndepărtează de ea. Dar sunt și oameni care, tocmai prin depărtare, se apropie mai mult de obârșii, purtându‑și patria în inimă asemenea unei icoane pe care nici timpul, nici străinătatea nu o pot întuneca.

În locul unei evocări pe care aș fi putut să o rostesc înaintea celor care îi prețuiesc opera, lucrarea și, mai ales, iubirea față de frații săi, aș mărturisi: rareori se întâlnește o asemenea dragoste față de neam și de țară precum aceea care a ars în sufletul lui Paul Miron.

Exilat de timpuriu, în anii plini de neliniște și tulburare de la încheierea celui de‑Al Doilea Război Mondial, el a rămas, în chip paradoxal, poate mai atent la România și mai adânc legat de ea decât mulți dintre românii din hotarele țării. Depărtarea nu i‑a slăbit rădăcinile, ci a făcut să pătrundă și mai adânc în pământul memoriei. Străinătatea nu i‑a stins dorul, ci l‑a prefăcut într‑o formă de mărturisire, într‑o lucrare de păstrare și dăruire a ceea ce avea mai de preț: limba română, credința, cultura și frumusețea sufletului românesc.

În anii exilului său, Paul Miron a arătat că Freiburgul și ținuturile germane puteau deveni adevărate petice de pământ românesc - locuri în care limba română se auzea ca un clopot venit de departe. Acolo, oameni născuți sub alte ceruri aveau să învețe, prin osteneala și pasiunea lui, nu doar cuvintele limbii române și tainele gramaticii ei, ci, mai ales, ceva din frumusețea și sensibilitatea sufletului românesc.

Aceasta este una dintre biruințele unui om de cultură: să‑i facă pe ceilalți să iubească valorile autentice pe care el însuși le iubește. Iar Paul Miron a știut să vorbească despre România în așa fel încât cei care îl ascultau să dorească să o vadă, să‑i străbată drumurile, să‑i asculte limba și să‑i descopere mănăstirile, satele, munții și oamenii.

Pentru apropiații săi - și chiar pentru cei care îl contestau - nu mai constituia nici o noutate să vadă, an de an, mai ales după momentul Praga, până către sfârșitul vieții sale, grupuri de studenți care învățaseră mai întâi cuvintele limbii române, ca apoi, cu rucsacul în spate și cu dorința de a cunoaște o lume despre care auziseră atât de multe, să străbată România de la un capăt la altul.

Nu veneau însă doar să vadă o țară. Veneau să întâlnească o lume. Între punctele lor de mare interes se aflau mănăstirile din ținuturile Neamțului și ale Sucevei, locuri de care Paul Miron însuși se simțea legat prin fire nevăzute de obârșie și recunoștință. Era, într‑un anumit fel, dator acelor pământuri binecuvântate. Își avea rădăcinile la Giulești, lângă Boroaia, foarte aproape de Fălticeni, și avea rudenii pe Valea Bistriței, la Popești, nu departe de locurile unde au odrăslit ierarhi, oameni de cultură și sfinți.

Era aproape de ținutul în care s‑a născut Sfântul Cuvios Petroniu Tănase de la Schitul Prodromu, unul dintre acei oameni care au purtat România în Athos și Athosul în inima României. Parcă toate aceste locuri - Boroaia, Fălticeniul, Valea Bistriței, mănăstirile Neamțului și ale Sucevei - alcătuiau împreună o geografie a sufletului său, o hartă lăuntrică pe care exilul nu a putut‑o șterge.

Ar fi atât de multe de spus despre Paul Miron... Sunt vieți care nu pot fi cuprinse într‑o evocare și nici închise între hotarele câtorva pagini. Sunt oameni despre care, cu cât vorbești mai mult, cu atât simți că ai spus prea puțin.

Despre el ar trebui glosat pe îndelete, asemenea unei aduceri‑aminte rostite la ceas de seară, când zgomotele lumii se împuținează, iar sufletul poate asculta glasurile celor care au trecut dincolo de hotarul văzut al vieții, dar care au lăsat în urmă o lumină ce nu se stinge.

Aceasta este adevărata biruință asupra exilului și a uitării: să pleci departe, dar să rămâi aproape; să trăiești printre străini, dar să‑i faci și pe ei să iubească limba și cultura din care ai plecat; să fii despărțit de țară prin hotare, dar să o porți pretutindeni cu tine.

Așa a purtat Paul Miron România: în cuvinte și în dor, în cărți și în viață, în amintire și într‑o neostenită lucrare de iubire.

Iar o asemenea iubire nu se uită..., nu se pierde...

L‑am întâlnit pe Paul Miron în vremea când eram arhidiacon. S‑a întâmplat la Mănăstirea Neamț, într‑unul dintre acele locuri în care întâlnirile par să capete, odată cu trecerea anilor, o lumină pe care clipa însăși nu o poate descoperi pe deplin.

Slujisem în zonă și am poposit peste noapte în străvechea lavră, numită „mănăstirea mănăstirilor”. Era de față Mitropolitul Moldovei, se aflau acolo stareții unor mănăstiri, persoane oficiale, demnitari ai statului român din acei ani de după 1990. Era una dintre întâlnirile în care oameni veniți din lumi diferite se așază, pentru câteva ceasuri, sub același acoperiș, iar istoria mare se amestecă, fără să știe, cu viața fiecăruia.

Aveam să aflu mai târziu despre prietenia lui Paul Miron cu starețul de atunci al Mănăstirii Neamț, arhimandritul dr. Irineu Chiorbeja - o apropiere greu de înțeles la prima vedere, tocmai pentru că firile lor păreau atât de diferite. Cred că între ei existau și anumite legături de rudenie.

Oameni care se cunoșteau de mult, se putea observa din limbajul lor direct, din familiaritatea dialogului și din felul lipsit de ceremonie în care se purtau unul cu celălalt. Și Irineu Chiorbeja, și Paul Miron își aveau rădăcinile pe Valea Bistriței, lângă Farcașa, într‑o lume de munte așezată parcă mai aproape de cerul din care Dumnezeu privea spre oamenii locului.

Această obârșie comună le îngăduia o libertate pe care ceilalți nu o puteau înțelege pe deplin.

În momentele în care Mitropolitul nu era prezent la întâlnirile - să le numim - oficiale, Paul Miron se dezlănțuia uneori în fața unor atitudini ale starețului Mănăstirii Neamț, pe care le înțelegea mai greu sau nu putea fi de acord cu acestea. Își spuneau lucrurile direct, fără ocolișuri, cu libertatea unor oameni care se știau de multă vreme. Starețul nu făcea economie de cuvinte, unele dintre ele depășind hotarele unei exprimări principiale. Paul Miron însă, deși nu avea tonalitatea starețului, știa să răspundă cu o inteligență și cu înțelepciune rar întâlnite.

Nu ridica glasul pentru a birui. Nu înmulțea cuvintele pentru a avea ultimul cuvânt. Avea acea rară putere a omului cultivat de a răspunde izbucnirii prin calm și asprimii prin blândețe. Poate că tocmai atunci am înțeles, fără să‑mi dau seama pe deplin, că adevărata noblețe a minții nu stă în puterea de a‑l reduce pe celălalt la tăcere, ci în arta de a păstra măsura chiar și atunci când în jurul tău măsura se pierde.

Așa l‑am întâlnit pentru prima dată pe Paul Miron.

Aveam să‑l reîntâlnesc apoi la Iași, în timpul vizitelor pe care le făcea în vechea capitală a Moldovei. Și de fiecare dată m‑a impresionat dragostea față de țară, o iubire care nu avea nimic zgomotos sau declarativ, ci se prefăcuse, de‑a lungul anilor, într‑o lucrare statornică.

Mă uimea mai ales faptul că studenții lui de la Freiburg știau despre istoria și spiritualitatea ținuturilor românești aproape cât nu știau, uneori, cei care trăiau în România. Paul Miron le sădise, prin cursurile universitare, nu doar cunoștințe despre limba și cultura română, ci o adevărată hartă de suflet a acestui pământ. Ei aveau deja întipărită în minte arhitectura pământului românesc, cu munții, mănăstirile, cetățile, drumurile și marile lui răscruci de istorie. Cunoșteau trecutul locurilor, o istorie la fel de bogată și, în multe dintre paginile ei, poate strălucitoare ca a pământurilor din care veneau.

Paul Miron nu irosea niciodată cuvintele. Știa că un cuvânt adevărat trebuie să aibă greutate, rost și rod. Ceea ce spunea rămânea. Nu cuvânta pentru a umple timpul, ci pentru a deschide ferestre către lumi, pe care convorbitorii lui nu le cunoscuseră încă.

Iar studenții săi, care participau la cursurile de romanistică ale Universității din Freiburg im Breisgau, erau deja familiarizați cu România - ca să nu spun de‑a dreptul îndrăgostiți de ea - înainte de a‑i trece hotarele. O cunoscuseră mai întâi prin spusele profesorului lor, prin istorie, limbă și cultură, pentru ca apoi să o descopere cu propriii ochi, mergând pe drumurile ei, intrând în bisericile și mănăstirile ei și întâlnindu‑i oamenii.

Paul Miron a adus, de‑a lungul anilor, sute sau poate chiar mii de studenți germani în România, pentru perioade mai scurte sau mai îndelungate. Pentru mulți dintre ei, călătoria nu era o simplă excursie de studii. Era întâlnirea cu o țară despre care auziseră mai întâi din glasul unui om care o iubea. Iar când cineva vorbește despre locul său de obârșie cu adevărată dragoste, cuvintele lui devin uneori drumuri pe care ceilalți pornesc.

Tot atât de cunoscut este și faptul că, în anii ’60 și ’70 ai veacului al XX‑lea, numeroase minți luminate ale culturii române au fost invitate de Paul Miron în Germania. Le‑a deschis porți care, într‑o vreme a granițelor apăsătoare și a libertăților măsurate cu zgârcenie, păreau aproape imposibil de trecut. Le‑a asigurat burse pentru perioade diferite, oferindu‑le posibilitatea de a învăța limba germană, de a cunoaște o altă lume universitară și, mai ales, de a pătrunde în universul marilor scriitori și filosofi ai țării care îl adoptase pe Paul Miron.

Astfel, el a devenit, fără să caute neapărat un asemenea titlu, un ziditor de punți între două lumi.

Pe de o parte, îi aducea pe germani în România, învățându‑i să privească dincolo de prejudecăți și de granițe, să descopere frumusețea unei culturi vechi și adânci. Pe de altă parte, îi ajuta pe români să ajungă în spațiul cultural german, să învețe, să cerceteze și să se întâlnească cu marile izvoare ale culturii europene.

Nu a păstrat pentru sine ceea ce primise. A transformat exilul într‑o punte, depărtarea într‑o apropiere, iar dorul de țară într‑o lucrare roditoare pentru ceilalți.

Paul Miron nu s‑a mulțumit să iubească România de departe. A făcut‑o cunoscută. A purtat‑o cu el în sălile Universității din Freiburg, în mințile studenților săi și în inimile celor care, prin el, au descoperit‑o. Și, în același timp, a deschis pentru mulți români ferestre către o lume care, în acei ani, părea îndepărtată și aproape inaccesibilă.

Așa se întâmplă cu oamenii care au înțeles rostul darurilor primite: nu ridică ziduri, ci deschid drumuri. Nu sărăcesc prin dăruire, ci sporesc lumina. Iar în urma lor rămân punți peste care, chiar și după plecarea lor, alții continuă să treacă.

Îmi amintesc că, într‑o zi, starețul Mănăstirii Neamț, arhimandritul Irineu Chiorbeja, mi‑a spus că Paul Miron ar fi dorit să‑mi acorde o bursă pentru o anumită perioadă. Pe atunci arhidiacon și rânduit - fără să pot afirma că aș fi fost de neînlocuit - la Catedrala Mitropolitană din Iași a acelor ani. Slujirea avea ascultările ei, iar plecarea pentru o vreme din acel loc nu era ușor de împlinit.

Inițiativa lui Paul Miron nu a avut, în cele din urmă, o finalitate. A rămas însă invitația pe care mi‑a adresat‑o de a‑l vizita, însoțită de făgăduința, atât de caracteristică generozității sale, că se va ocupa de toate...

Sunt invitații care nu ajung niciodată să se împlinească și drumuri unde viața nu ne mai îngăduie să pășim. Cu trecerea anilor, însă, tocmai acestea capătă o lumină aparte. Nu pentru ceea ce s‑a întâmplat, ci pentru ceea ce ar fi putut să fie. Iar în spatele unei asemenea invitații rămâne, mai presus de toate, bunătatea celui care s‑a gândit la tine și a dorit să‑ți deschidă o ușă.

Știu însă, și din amintirile ținutului meu natal - care era, de altfel, și al lui, fiind născuți la doar câțiva kilometri depărtare unul de celălalt -, cât de mare era dragostea lui Paul Miron pentru Fălticeni și pentru întreaga lume din împrejurimile sale. Nu era o simplă nostalgie geografică și nici doar duioșia firească a omului care își amintește locurile copilăriei. Era o iubire adâncă, statornică, aproape fără margini, pentru un ținut purtat cu sine oriunde ar fi mers.

Paul Miron a mărturisit această deschidere fără hotar și iubirea fără seamăn pentru Fălticeni, povestind că, în anii dintâi ai exilului său, dar și mai târziu, fălticenenii care se întâlneau în marile capitale ale Europei vorbeau îndelung despre locul lor de obârșie. La Paris, în Germania ori în alte părți ale Europei, se formau adevărate cercuri ale memoriei, mici insule de Fălticeni risipite prin lume, în care cei plecați își aduceau aminte de oameni, de străzi, de întâmplări și de lumea pe care o lăsaseră în urmă.

Iar cei care nu erau fălticeneni nu erau primiți cu ușurință în asemenea grupuri. Nu neapărat dintr‑o dorință de excludere, ci poate pentru că exista între cei veniți din același loc un limbaj tainic al amintirilor, pe care numai cei care trecuseră pe aceleași drumuri îl puteau înțelege până la capăt. De altfel, Paul Miron însuși a mărturisit cândva, cu acel amestec de umor, nostalgie și adevăr, care îi era propriu: „Dacă nu ești fălticenean, nu ai cum să înțelegi povestirile noastre”.

Și, într‑adevăr, fiecare loc are o limbă a lui. Sunt istorii care nu pot fi înțelese numai din cărți, după cum sunt amintiri ce nu se pot explica în întregime celui care nu a cunoscut lumina acelorași dimineți, nu a mers pe aceleași drumuri și nu a auzit aceleași nume rostite în copilărie. Fălticeniul lui Paul Miron nu era doar un punct pe hartă, ci o lume de chipuri, glasuri, întâmplări, prietenii și istorii, care continuau să trăiască în el, chiar și atunci când se afla la sute sau mii de kilometri depărtare.

Amintirile tinereții sale, retrăite apoi în anii revenirilor în România, îndeosebi după 1960, au fost așezate într‑o carte alcătuită împreună cu prietenul său, scriitorul deopotrivă fălticenean și ieșean Grigore Ilisei. Cartea, care a cunoscut mai multe ediții, poartă un titlu ce spune, în numai câteva cuvinte, totul: Fălticeni, mon amour.

Nu doar o carte despre un oraș, ci o declarație de dragoste.

O iubire fără margini, mărturisită atât de Paul Miron, cât și de Grigore Ilisei, pentru locul obârșiilor. O iubire care nu idealizează neapărat totul, dar care știe să salveze din curgerea nemiloasă a timpului chipuri, întâmplări, case, străzi, glasuri și atmosfera inconfundabilă, pe care numai memoria inimii o poate păstra.

Vă îndemn să parcurgeți paginile acestei cărți. Ele ar putea fi inspiratoare nu numai pentru ținutul fălticenenilor, ci și pentru alte locuri ale țării, dacă se vor găsi oameni de o asemenea sensibilitate și profunzime care să știe să privească spre locul din care au plecat nu cu indiferență, ci cu recunoștință și cu responsabilitatea de a salva ceva din frumusețea lui pentru cei care vor veni.

Fiecare ținut are nevoie de oameni ai aducerilor‑aminte.

De oameni care să adune ceea ce timpul risipește, să rostească numele celor pe care uitarea îi acoperă și să păstreze aprinsă candela memoriei în dreptul locurilor care i‑au format. Pentru că un oraș, un sat sau un ținut nu trăiește numai prin zidurile sale, ci și prin dragostea celor care îl poartă în inimă după ce au plecat departe.

Prin oameni de o asemenea sensibilitate, locurile nu îmbătrânesc cu adevărat și nu dispar. Ele continuă să lumineze în amintire și să cheme, peste ani, către izvoarele obârșiei. Iar Fălticeniul, prin paginile lor, nu mai este doar un loc oarecare, ci devine un ținut al inimii - un spațiu al aducerii‑aminte în care dorul, prietenia și frumusețea biruiesc, măcar pentru o clipă, trecerea timpului.

Nemaiîntâlnindu‑l în anii din urmă și fără să mă fi putut bucura de bunăvoința pe care mi‑a arătat‑o cândva și de larga deschidere a inimii de care atâția alții au avut parte, am ajuns totuși să‑l vizitez pe Paul Miron, în ultimii ani, de câteva ori, la Vama Veche.

Nu l‑am mai întâlnit însă în această lume.

Îndată după aducerea lui în țară și după așezarea sa din 2008 în cimitirul cunoscutei localități de la malul mării, aproape de granița dintre România și Bulgaria, am simțit dorința de a merge personal la mormântul său și de a‑i citi o rugăciune de dezlegare. Era, poate, felul meu târzielnic de a răspunde bunăvoinței pe care mi‑o arătase cândva. O întâlnire care nu se mai putea petrece prin cuvinte omenești, ci numai în taina rugăciunii.

Prima dată când am ajuns acolo, am căutat printre mormintele cimitirului, privind cu atenție înscrisurile de pe cruci. Nu am găsit inițial numele lui Paul Miron. Eram mirat și, pentru o vreme, am crezut că mormântul său se afla, așa cum poate s‑ar fi cuvenit, în curtea bisericii, al cărei ctitor fusese.

Am căutat, am întrebat, am privit din nou.

În cele din urmă, după un telefon dat unei persoane care mai fusese acolo, am descoperit mormântul undeva la margine de crâng. Nu aș putea spune că era cu totul neîngrijit. Și totuși, se afla într‑un loc retras, mai puțin văzut, aproape ascuns privirilor. Aș îndrăzni să spun: într‑un loc nepotrivit pentru un om atât de mare...

Dar, stând acolo, înaintea mormântului său, mi‑a venit în minte o întrebare care mă urmărește și acum:

Ce mai înseamnă, în cele din urmă, un mormânt pentru un om care a căutat cuvintele Scripturii și s‑a plecat asupra lor cu luare‑aminte, care le‑a cercetat și le‑a tradus? Ce mai înseamnă un petic de pământ pentru un scriitor inspirat, pentru un om care a făcut atât de mult bine și care a deschis atâtea drumuri pentru ceilalți?

Un mormânt este, poate, prea puțin pentru a cuprinde o asemenea viață.

Și totuși, mormintele spun ceva despre cei plecați, dar poate și mai mult despre noi, cei rămași. Despre memoria noastră. Despre recunoștința noastră. Despre felul în care știm - sau nu mai știm - să păstrăm lumina celor care au ars pentru alții.

Ce mai înseamnă un mormânt în fața uitării oamenilor? Ce mai înseamnă o cruce așezată la marginea unui crâng înaintea acelei neînțelese nepăsări cu care, de atâtea ori, îi tratăm pe cei care au trecut prin lume făcând bine?

Este greu de înțeles atitudinea față de oamenii pe care ar trebui să‑i păstrăm în memoria inimii. Îi uităm deopotrivă pe cei care au iubit România, pe prețuitorii cuvintelor Scripturii, făuritorii scriiturilor alese, ce au îmbogățit limba și cultura unui neam. Dar, poate și mai dureros, îi uităm pe marii binefăcători, pe filantropii adevărați, pe oamenii care au dăruit altora mai mult decât au păstrat pentru ei înșiși.

Există oameni care își petrec viața adunând pentru sine. Și există oameni care își petrec viața împărțind.

Paul Miron a fost dintre cei care au împărțit.

A împărțit din ceea ce știa, din ceea ce avea, din legăturile sale, din prestigiul său, din timpul său. A deschis porți. A mijlocit întâlniri. A oferit burse. A adus oameni în România și a ajutat români să cunoască alte orizonturi. A făcut cunoscută limba română unde era puțin cunoscută și a purtat cu sine, prin universități și prin cetățile Europei, memoria unui pământ de care nu s‑a despărțit niciodată cu adevărat.

Și atunci te întrebi, cu o anumită tristețe: unde se așază, în memoria noastră, asemenea oameni?

La marginea unui crâng, a unui cimitir, sau, uneori, chiar la marginea uitării?

Știm să ne bucurăm de binele primit, dar nu întotdeauna știm să ne aducem aminte de cel care ni l‑a făcut. Primim darurile, trecem prin ușile care ni s‑au deschis, ne folosim de drumurile pregătite de alții, iar după ce binefăcătorii pleacă, uitarea începe, încet, să se aștearnă peste numele lor.

Dar Dumnezeu nu uită.

Aceasta rămâne marea mângâiere înaintea tuturor mormintelor uitate ale lumii. Dumnezeu nu uită nici un cuvânt bun, nici o mână întinsă, nici o ușă deschisă pentru altul, nici o pâine împărțită, nici o osteneală făcută din iubire. Ceea ce oamenii nu mai pomenesc rămâne scris în taina Împărăției.

Poate că, în cele din urmă, nu locul în care este așezat mormântul dă măsura unui om. Nici piatra, nici monumentul, nici mulțimea celor care vin sau nu mai vin. Adevărata măsură se află în binele pe care omul l‑a lăsat în urma sa și în lumina aprinsă‑n viețile celorlalți.

Și totuși, noi, cei rămași, avem datoria aducerii‑aminte.

Pentru că uitarea binefăcătorilor este și o sărăcire a noastră.

Iar înaintea mormântului lui Paul Miron, ascuns la marginea unui crâng de la Vama Veche, rugăciunea de dezlegare mi s‑a părut mai adevărată decât multe dintre cuvintele pe care i le‑aș fi putut spune în timpul vieții. În acel loc retras, aproape de mare și de hotarul țării pe care a iubit‑o atât de mult, rămânea taina unui om umblat în lumea largă, dar întors, în cele din urmă, în pământul patriei sale.

Și poate că marea, cu necontenita ei rostire, spune acum mai departe ceea ce oamenii uită.

La centenarul nașterii lui Paul Miron, adaug acestor crâmpeie de aducere‑aminte și o altă imagine păstrată în memoria mea.

Am poposit într‑o zi, pentru a doua sau poate a treia oară, la biserica din Popești, așezată deasupra Văii Bistriței. Mă întorceam de la mormântul Sfintei Olimpiada Tănase, îndată după proclamarea canonizării ei, purtând în suflet lumina acelui loc și bucuria unei sfințenii pe care Biserica o așezase înaintea tuturor spre cinstire.

Biserica din Popești, comuna Farcașa, zidită în anii ’70 sau ’80 ai veacului al XX‑lea, păstrează un dar cu totul deosebit. La intrarea ei se află unele dintre cele mai frumoase uși de bronz, turnate în străinătate prin grija și stăruința lui Paul Miron.

Nu cred că el însuși ar fi avut mijloacele materiale necesare pentru a susține în întregime o lucrare atât de costisitoare. Din câte știu, apelase la episcopul Hermann Kunst - din Bonn, prieten al său, care, împreună cu dieceza sa, a sprijinit realizarea acestei lucrări.

Și aici se descoperă încă o dată darul pe care Paul Miron îl avea de a deschide uși pentru ceilalți.

De această dată, la propriu.

Uși turnate în bronz, făurite departe de țară, dar destinate unui sat de pe Valea Bistriței, satul bunicilor săi. Un dar greu, nu doar prin materia din care fusese făcut, ci mai ales prin iubirea pe care o purta în el. Pentru că există daruri a căror adevărată greutate nu poate fi măsurată în kilograme și nici în bani, ci numai în dor, recunoștință și fidelitate față de obârșii.

Când au fost aduse către România, ușile au fost oprite în mod abuziv la graniță. Erau anii regimului comunist, vremea în care și un dar făcut unei biserici putea deveni prilej de suspiciune și împotrivire. Paul Miron însă nu a renunțat. S‑a adresat autorităților, amintindu‑le chiar de un Tribunal Internațional. Și, în cele din urmă, după o neașteptată luptă, ușile turnate în bronz au ajuns acolo unde fuseseră destinate: în satul bunicilor săi.

Această întâmplare spune despre Paul Miron mai mult decât întinse pagini de biografie.

Un om plecat departe nu și‑a uitat satul.

Un exilat nu și‑a pierdut obârșia.

Un intelectual al marilor universități europene, care nu a socotit că o biserică dintr‑un sat de munte este prea mică pentru a‑i dărui ceva frumos.

Un român pătruns de faptul că dragostea față de țară nu se mărturisește numai prin cuvinte, ci și prin fapte care rămân.

Ușile de bronz sunt, până astăzi, o lecție de noblețe și de dărnicie. Ele vorbesc despre un român exilat, care nu și‑a uitat rădăcinile, pământurile și țara. Un om care, deși a trăit departe, a continuat să se întoarcă prin tot ceea ce făcea. Pentru că adevărata întoarcere acasă nu se petrece numai atunci când străbați un drum, ci și atunci când trimiți către locul din care ai plecat ceva din lumina, frumusețea și binele dobândite în lume.

Poate că, într‑un chip tainic, întreaga viață a lui Paul Miron poate fi citită în imaginea acestor uși.

A deschis uși între România și Germania. A deschis porțile culturii române pentru studenții săi. A deschis drumuri către marile universități pentru intelectuali români. A deschis posibilități pentru cei care aveau nevoie de sprijin. A deschis ferestre către cultura germană și, în același timp, a făcut cunoscută lumii frumusețea culturii române.

Iar la capătul tuturor acestor drumuri, a dăruit satului bunicilor săi niște uși.

Uși de bronz.

Uși făcute să rămână.

Nu este întâmplător ca memoria unui asemenea om să fie legată de niște porți. Pentru că și viața lui a fost, în multe privințe, o necontenită deschidere către ceilalți.

Sunt acestea doar câteva mărturii despre Paul Miron. Crâmpeie de aducere‑aminte. Fragmente ale unei vieți greu de cuprins în întregime. Alte mărturii se vor așterne, așa cum s‑au așternut și cele de până acum, alcătuind, încetul cu încetul, o neuitare a unei vieți și a unei lucrări.

Pentru că oamenii pot fi uitați de oameni.

Pot fi uitați de cei care nu mai pun preț nici pe fapte, nici pe jertfă, nici pe lucrurile cu adevărat importante. Pot fi trecuți sub tăcere de cei care se bucură de roade, dar uită mâinile care au sădit pomii. Pot rămâne cu mormintele ascunse la marginea unui crâng, cu numele rostite din ce în ce mai rar și cu binefacerile risipite în memoria fragilă a lumii.

Dar nu pot fi uitați înaintea lui Dumnezeu.

Aceasta este mângâierea celor care au făcut binele fără să‑și ceară răsplata și au dăruit fără să‑și numere darurile. Dumnezeu nu uită. El nu pierde nimic din ceea ce s‑a săvârșit din iubire.

La 100 de ani de la nașterea sa, Paul Miron se află în răsplata lui Dumnezeu.

Și atunci ne putem întreba: de ce ar mai avea nevoie de evocările noastre? De ce ar mai avea nevoie de răsplătiri omenești, de cuvinte de laudă sau de monumente, când Dumnezeu nu poate uita un asemenea om și o asemenea lucrare?

Poate că evocările nu mai sunt pentru el.

Sunt pentru noi, să nu uităm ce înseamnă să‑ți iubești țara fără zgomot, dar cu statornicie. Să trăiești departe și să rămâi aproape. Să primești și să dăruiești. Să deschizi drumuri pentru alții. Să nu‑ți uiți satul, limba, credința și obârșia. Să înțelegi că tot ceea ce ai primit poate deveni dar pentru celălalt.

De aceea avem nevoie să vorbim despre Paul Miron.

Nu pentru ca el să fie mai puțin uitat înaintea oamenilor, ci pentru ca noi să devenim mai puțin uituci înaintea lui Dumnezeu.

Iar dacă la capătul unei vieți rămân în urmă oameni ajutați, studenți formați, cărți scrise, punți între culturi, drumuri deschise și, într‑un sat deasupra Văii Bistriței, uși de bronz prin care oamenii intră în casa lui Dumnezeu, atunci o asemenea viață nu s‑a risipit.

Ea continuă să rodească.

De fiecare dată când acele uși se deschid spre biserica din Popești, se mai deschide, pentru o clipă, și poarta aducerii‑aminte.

Dincolo de ea rămâne chipul unui om care a trăit departe de țară, dar care nu a plecat niciodată cu adevărat din România inimii sale...