Paza simţurilor la Sfântul Ioan Gură de Aur
Ne-am obişnuit atât de mult cu mulţimea imaginilor din jurul nostru, cu prezenţa lor neîntreruptă, ca un specific al civilizaţiei noastre, încât nu mai sesizăm anomalia acestui fenomen în raport cu nevoile sufletului, foarte clare pe tot parcursul istoriei omenirii de până în zorii postmodernismului. Şi de ce anume este o anomalie? Întrucât sufletul omului nu este construit ca să proceseze un flux continuu şi accelerat de imagini, ci dimpotrivă, să-şi păzească cu străşnicie simţurile, şi mai cu seamă vederea.
Observăm această necesitate a pazei chiar şi într-un regim firesc de imagini şi informaţii, aşa cum se întâmpla de pildă în primele veacuri creştine, când se impunea paza simţurilor pe temeiul că tot ceea ce vine prin simţuri în suflet nu reprezintă un bagaj neutru de imagini şi cuvinte, ci poartă o anumită înrâurire şi „pot să corupă sau desăvârşească sufletul“ (Sfântul Ioan Hrisostom, Despre creşterea copiilor). Principiul modern potrivit căruia totul trebuie cunoscut, încercat, experimentat este cu totul inexistent în tradiţia ortodoxă, întrucât, aşa cum de altfel şi practica o dovedeşte, nu orice experienţă este bună, totdeauna existând o lege sau o experienţă anterioară care ne poate spune cum să dobândim binele şi să evităm răul. De asemenea, în cadrul nevoinţei duhovniceşti, odată cu un program ce urmăreşte dobândirea virtuţilor există şi o strategie de respingere a unor fapte şi înrâuriri vătămătoare, altfel scopul ascezei, curăţia inimii, nu va putea fi atins în ciuda nevoinţei.
De aceea, din această perspectivă devine esenţial ca selecţia materialului informativ să se facă înainte de a pătrunde prin porţile simţurilor, iar nu după, deoarece simpla expunere a sufletului în faţa imaginilor îl scoate pe acesta din lumea reală şi-l plasează într-o lume fantastică, de evaziune cum se spune, care-i deformează omului realitatea firească în care trăieşte. O mare primejdie, amplificată foarte mult în modernism, dar mai ales odată cu ascensiunea reclamei şi a internetului, este cea a imaginilor necuviincioase, provocatoare la desfrâu. Într-un astfel de mediu înţesat de imagini, ameninţarea cu stricarea pândeşte vădit, dar şi din umbra inconştientului, căsătoria şi familia, precum şi fiecare suflet individual care se expune imaginilor necuviincioase. Pentru că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur către cel care odinioară frecventa teatrul: „După ce s-a terminat spectacolul, după ce aceea (actriţa) a plecat de pe scenă, chipul ei rămâne în sufletul tău; rămân cuvintele ei, mişcările, privirile, mersul… iar când îţi este sufletul plin de femeia aceea şi vii acasă, atunci eşti prizonierul ei, atunci soţia ta îţi pare mai urâtă, copiii mai împovărători, slugile supărătoare, iar casa de prisos, iar grijile obişnuite ale gospodăriei par că te supără, iar fiecare om care se apropie de tine îţi pare greoi şi împovărător“ (Împotriva celor ce au părăsit biserica…). După cum se vede, Sfântul Ioan socoteşte teatrul, generatorul de fantasme al epocii sale, duşmanul cel mai primejdios al căsătoriei şi dascăl al desfrânării. Iar exemplul dat este elocvent pentru tragica schimbare comportamentală mijlocită de imagini; aceasta pentru că forţa imaginii, spre deosebire de cuvânt, are un efect aproape imediat.
Dar nu numai problema imaginilor necuviincioase trebuie avută în vedere, ci şi aceea a fluxului de informaţii care ne consumă timpul şi ne umple sufletul cu un balast imaginativ, de care nu putem scăpa cu uşurinţă; acesta, chiar dacă nu este imoral, împiedică totuşi rugăciunea şi cugetarea sfântă din pricină că se constituie într-un zid despărţitor între om şi Dumnezeu şi nu va lăsa vreodată să se realizeze unirea conştientă a omului cu Dumnezeu, indiferent de grad. Curiozitatea, motorul informării, este prin firea sa totdeauna dornică de ceva nou; astfel se poate trece de la ştiri legate de cotidian la lucruri stricătoare de suflet.
Din aceste relaţii şi interdependenţe ce se stabilesc între lumea imaginilor şi suflet se impune necesitatea pazei sufletului. Mai mult, se profilează o adevărată nevoie, psihologică am putea spune, pentru o asceză a imaginii ca premisă pentru o stare sufletească stabilă, de la care să înceapă o viaţă duhovnicească firească. Acesta este de fapt şi sensul nevoinţei ortodoxe, al înfrânării; nu privarea negativistă de lucruri, ci paza sufletului de cele ce-l pot vătăma, precum şi înlesnirea afierosirii lui Dumnezeu, care este izvorul vieţii şi plinirea ei.