Pe cine să omori? Despre Deuteronom 25, 19

Ne-am obişnuit poate să privim textul biblic ca ceva încheiat, întreg, indisputabil. Nici n-ar putea fi altfel, credem, din moment ce este şi rămâne cuvântul lui Dumnezeu. În Deuteronom 4, 2 se atrage atenţia foarte clar: „Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din ele“.

De altfel, legăm inspiraţia dumnezeiască tocmai de caracterul monolitic al textului biblic, asemenea zidurilor incaşe între pietrele cărora nu încăpea să strecori nici măcar o lamă de bărbierit. Totuşi, la o privire mai atentă, vom observa că sunt multe texte cu versiuni diferite. Ca să înţelegem mai bine, voi rememora un pasaj instructiv din Talmudul babilonian (tratatul Baba Bathra 21a-b). Sfârşitul unora, rezultatul citirii nefericite a unui cuvânt? Plecând de la faptul că generalul Ioab i-a omorât pe toţi cei de parte bărbătească din Edom (III Regi 11, 16), el este întrebat, când ajunge înaintea regelui David, de ce a făcut aceasta. La care generalul răspunde: „Pentru că este scris: Să-i ştergi pe cei de parte bărbătească (zekar) din Amalec (Deuteronom 25, 19)“. Amaleciţii erau, într-adevăr, descendenţi edomiţi. David îi spune: „Dar noi citim „amintirea“ (zeker) Amalecului“, la care Ioab răspunde la fel: „Eu am fost învăţat să citesc zekar (cei de parte bărbătească)“. Trebuie să ţinem cont aici de câteva explicaţii. Textul biblic al Vechiului Testament a fost scris în original în limba ebraică. Scrierea ebraică însă, ca şi alte scrieri vechi, notează doar consoanele. Alfabetul este, deci, exclusiv consonantic sau, ca să folosesc un termen mai nou, introdus de lingvistul Peter Daniels, aparţine tipului „abjad“. Vocalele lipsesc, fiind introduse în citire pe cale orală prin recunoaşterea cuvântului şi fami-liaritatea cu limba. Scrierea ebraică veche este cea folosită de fenicieni (paleo-ebraică), avându-şi probabil originea în contactul cu Egiptul, aşa cum se certifică prin inscripţiile din peninsula sinaitică (sec. al XV-lea î.Hr.). Vocalele au apărut foarte târziu şi mai degrabă din nevoia de a fixa citirea în vremea când limba nu mai era vorbită, ci rămăsese o limba liturgică. Deja în timpul Mântuitorului, în Palestina se vorbea aramaica, iar ebraica trebuia învăţată la şcoală pentru ca textul sfânt să fie citit şi înţeles. Sistemul de vocalizare actual, care constă din puncte şi liniuţe dispuse sub sau deasupra consoanelor, a fost adoptat după ce între secolele VIII-X d.Hr. (!) fuseseră create trei sisteme diferite (babilonian, palestinian şi tiberian). El este, de fapt, sistemul tiberian impus de copiatorii evrei, ca fiind unul coerent şi simplu de folosit. Acelaşi text biblic, citit în mod diferit Din cele de mai sus, înţelegem că textul biblic a circulat o mare perioadă de timp fără nici o vocalizare. În majoritatea cazurilor, aceasta nu afectează sensul cuvintelor. În cazul de faţă, termenul în dispută are consoanele zkr. Dacă este vocalizat cu doi de qameţ, rezultă zakhar „bărbat“, „parte bărbătească“, sau mai exact zekhar, pentru că substantivul este flexionat, adică se află în statul construct fiind urmat de „Amalec“. Deci se referă la distrugerea tuturor bărbaţilor amaleciţi (zekhar Amaleq), ceea ce piosul Ioab a făcut fără să mai stea pe gânduri. Dacă însă termenul este vocalizat cu ţere şi segol (e lung şi e scurt), se citeşte zekher „amintire“. Sensul ar fi în acest caz „să ştergi amintirea lui Amalec“. Această a doua versiune a fost cea care s-a impus. O regăsim în Septuaginta, care traduce prin onoma „numele“ lui Amalec sau Vulgata (nomen). Ea este justificată şi de context, pentru că se face o legătură între „adu-ţi aminte (zakhor) cum s-a purtat cu tine Amalec“ din versetul 17 şi ştergerea „amintirii“ sau „pomenirii“ acestuia (v. 19). Faptul că cea de-a doua versiune trebuie preferată reiese chiar din istorioara talmudică, pentru că este susţinută de regele David în faţa lui Ioab. David era rege, Ioab îi era supus. Talmudul continuă, povestind că generalul va merge să-şi tragă la răspundere învăţătorul, care, după ce încearcă să se disculpe, îşi recunoaşte greşeala. Şi relatarea se încheie cu Ioab, care, invocând alte două versete biblice (se vede că era un elev foarte silitor al Legii!), îşi scoate sabia în faţa învăţătorului. Aici Talmudul, în stilul obişnuit, lasă finalul deschis. După unii, Ioab l-ar fi ucis pe învăţătorul care-l informase greşit, după alţii nu. Nu poţi fi sigur de nimic… Care citire este inspirată? Istorioara, desigur legendară, arată însă foarte profund o situaţie de fapt. Există cazuri când textul biblic poate fi citit în mod diferit. Ioab reprezintă de fapt posibilitatea ca textul din Deuteronom 25, 19 să fie înţeles şi altfel. Care este criteriul aflării versiunii exacte? Şi, ca să revenim chiar la observaţiile iniţiale, care dintre versiuni este inspirată? În primul rând, nu trebuie subestimată critica textuală, care foloseşte o seamă de principii pentru a afla textul original sau, cel puţin, pentru a afla versiunea cea mai veche din mai multe existente. Desigur, aceste principii nu sunt reguli stricte, ci trebuie ţinut seama de context. În cazul de faţă, Talmudul aminteşte de două lecţiuni diferite în Deuteronom 25, 19, însă ştim că deja vocalizarea masoreţilor a preferat-o pe cea de-a doua (citirea regelui David). Urmează compararea cu celelalte traduceri vechi, mai ales cu Septuaginta, pentru că ea reprezintă deopotrivă şi un „martor textual“ (ca să folosesc terminologia lui Emanuel Tov) diferit uneori de cel ebraic masoretic. În cazul de faţă, Septuaginta confirmă textul masoretic, dându-i chiar o interpretare. În alte cazuri, Septuaginta poate susţine o altă versiune, ceea ce va complica lucrurile, aşa cum vom vedea în alte exemple. Dar, aici, confirmarea uşurează demersul critic. „Amintirea“ amaleciţilor se referă la „numele“ lor. Într-adevăr, în Scriptură există o adevărată teologie a numelui: numele este denumire, dar şi o reflectare, o manifestare a persoanei care îl poartă. El nu rămâne o simplă etichetare, care poate fi schimbată, pentru că ar fi o convenţie umană. Pentru Scriptură, persoana se manifestă prin nume. Deci, ştergerea numelui aduce excluderea persoanei din comunitatea respectivă. Ştergerea numelui lui Amalec de sub cer înseamnă excluderea lor din cartea vieţii. Este deci mai mult decât uciderea celor de parte bărbătească. Uciderea bărbaţilor, deşi nouă, celor de astăzi, ni se pare un obicei crud, era în Antichitate o practică de război obişnuită. Erau ucişi bărbaţii în putere pentru a diminua considerabil forţa militară a duşmanilor. O practică mult mai dură era herem-ul (tradus de obicei prin anatema), uciderea tuturor fiinţelor vii, inclusiv a animalelor din cetatea respectivă. Totuşi, sensul ştergerii numelui este unul doar la prima vedere mai blând. Pentru că aici nu este vorba de eliminarea fizică, prin execuţie, ci de excluderea din comunitatea poporului lui Dumnezeu, de pierderea mântuirii. O paralelă foarte interesantă o găsim în Deuteronom 23, unde se discută limitele „obştii lui Israel“, adică, am spune astăzi, limitele ecleziale ale comunităţii poporului lui Dumnezeu. „Amonitul şi Moabitul să nu intre în obştea Domnului; nici al zecelea neam al lor în veci să nu intre în obştea Domnului ş…ţ Să nu-ţi fie scârbă de edomit căci acesta îţi este frate. Să nu-ţi fie scârbă de egiptean, că ai fost străin în pământul lui. Copiii ce se vor naşte acestora în al treilea neam pot intra în obştea Domnului“ (Deuteronom 23, 3, 7-8). Se observă că amoniţii şi moabiţii sunt excluşi, pe când edomiţii şi egiptenii sunt primiţi la a treia generaţie. Versiuni diferite în acelaşi corpus inspirat Amaleciţii erau un popor nomad, care locuia în stepele din sudul Israelului şi din peninsula Sinai. Ei au fost primii care s-au ridicat la război împotriva israeliţilor după ieşirea din robia egipteană. La Rafidim, puterea amalecită s-a dovedit mai mare decât a Israelului, încât doar ajutorul dat de Iahve prin mâinile ridicate ale lui Moise a putut aduce israeliţilor victoria (cf. Ieşire 17). De aceea, amaleciţii vor deveni simbolul vrăjmaşului permanent. Deşi descendent din Esav, deci din edomiţii care erau consideraţi de evrei fraţi foarte apropiaţi, totuşi, în genealogiile vechi-testamentare, amaleciţii sunt prezentaţi ca având drept mamă pe o concubină a lui Elifaz, Timna (numele o arată de altfel ca o referire la Timna, o localitate din sudul Palestinei). În perioada judecătorilor, Israelul era prădat constant de amaleciţi (cf. Judecători 6, 3), iar primii regi au condus campanii împotriva lor, aşa cum este descris în Scriptură, chiar la cuvântul lui Iahve, Care Îşi aduce de aminte de vrăjmăşia amaleciţilor de la ieşirea din Egipt (I Regi 15, 2-3). Faptul că Saul nu l-a executat pe regele amalecit Agag a dus la repudierea lui de către Iahve (I Regi 15, 23). Ca un efect al neascultării, după o altă versiune a morţii lui Saul, el nu s-a sinucis, ci a fost chiar - ironia istoriei - ucis de un amalecit (II Regi 1, 8-10). Amaleciţii devin astfel un simbol al vrăjmăşiei şi sunt sortiţi nimicirii. Vrăjitorul Valaam chiar le prooroceşte: „Cel întâi dintre popoare e Amalec, dar şi neamul lui va pieri“ (Num. 24, 20). În cartea Esterei, duşmanul Israelului, Aman, este „agaghit“, adică descendent din Agag, regele amalecit (cf. Estera 3, 1; în Biblia sinodală fiind greşit interpretat „agaghit“ ca însemnând „din ţara Agag“). Este interesantă şi relaţia amelecit-edomit. Amaleciţii erau practic văzuţi ca nişte edomiţi degeneraţi, prin naşterea dintr-o concubină. Altfel spus, la nivel teologic, dacă cineva se manifesta ca edomit, frate geamăn al Israelului, putea veni la a treia generaţie în obştea lui Israel. Dacă însă se manifesta ca amalecit, adică un edomit bastard, era sortit pieirii veşnice. Este cu siguranţă o genealogie simbolică, ce depăşeşte istoria propriu-zisă. Am observat că citirea lui Ioab a fost considerată greşită, deşi aş remarca mai degrabă faptul că citirea în sine este interpretare, iar interpretarea lui a fost respinsă pentru că era prea limitată. Aş spune deci că versiunile diferite se înscriu în cadrul aceluiaşi corpus inspirat. Vom vedea cazuri în care există mai mult versiuni. Inspiraţia deci nu trebuie legată de o singură versiune, de un singur termen, de o singură interpretare. De fapt, Ioab n-a greşit, fiind suficient să-l comparăm cu Saul, care s-a făcut vinovat tocmai pentru că nu i-a ucis pe bărbaţii amaleciţi. Eroarea lui consta în limitarea înţelegerii.