Pe drumul spre Betleem, cu inima samarineanului milostiv

Un articol de: Arhim. prof. Mihail Daniliuc - 17 Noiembrie 2026

A început Postul Nașterii Domnului, prilej de înnoire sufletească, de sporire în rugăciune, smerenie și fapte de milostenie. În prima duminică a perioadei de ajunare, Biserica ne-a pus înainte Pilda samarineanului milostiv, prin care ne-a amintit că adevărata pregătire pentru întâmpinarea Pruncului dumnezeiesc nu se mărginește la înfrânarea de la bucate, la rugăciune și la participarea la sfintele slujbe, ci trebuie însoțită de iubire milostivă, arătată prin fapte concrete celor aflați în suferință, în nevoie. Să ne împodobim ieslea sufletului cu virtuțile postului și ale rugăciunii, dar să-i facem loc în ea aproapelui nostru, fiindcă Hristos, Cel născut în smerenia peșterii din Betleem, este Același Care ne întâmpină, tainic, în chipul celui sărac, bolnav sau lipsit de ajutor. Astfel, postul aduce nu numai o vreme a înfrânării, ci și una a dăruirii, când pâinea de care ne lipsim se face hrană celui flămând, iar rugăciunea se poate prelungi firesc în fapta milosteniei. Cea mai frumoasă pregătire pentru primirea lui Hristos este să devenim, ca samarineanul din Evanghelie, aproapele celui ce are nevoie de iubirea noastră.

Cuvintele Mântuitorului Hristos, rostite la sfârșitul Pildei samarineanului milostiv, „Mergi și fă și tu asemenea”, nu au rămas doar un îndemn adresat învățătorului de Lege de odinioară. Ele au străbătut veacurile, găsind împlinire în viețile atâtor sfinți care au înțeles că dragostea de Dumnezeu nu se desparte de iubirea față de omul aflat în suferință. Un astfel de chip luminos al milostivirii creștine este Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, marele înnoitor al monahismului ortodox; pomenirea lui am săvârșit-o duminica trecută, chiar în ziua lecturării Evangheliei samarineanului milostiv. De obicei, când vorbim despre Sfântul Paisie de la Neamț, ne gândim la nevoințele sale, la rugăciunea neîncetată, la mișcarea isihastă generată de el, la traducerea scrierilor Sfinților Părinți ori la marea lui lucrare de renaștere duhovnicească înfăptuită în mănăstirile Moldovei. Dar viața sa ne descoperă o altă latură, poate mai puțin cunoscută, însă la fel de vrednică de admirație: aceea a unui părinte cu inimă milostivă, care nu rămânea nepăsător în fața durerii omenești.

Cuviosul Paisie a iubit Sfânta Evanghelie nu numai ca pe o carte a adevărului dumnezeiesc, ci și ca pe o poruncă vie, ce trebuie împlinită indiferent de timp sau spațiu. A cercetat cu stăruință scrierile patristice, a luminat mințile ucenicilor săi, fără să uite vreodată că omul flămând are nevoie de pâine, cel bolnav - de îngrijire, iar cel alungat din casă - de un adăpost. O mărturie grăitoare ne-o oferă anii grei ai războaielor ruso-turce: pământul Moldovei ajunsese pustiit de oști și oamenii, înspăimântați, își părăseau gospodăriile, căutând scăpare prin păduri ori mănăstiri.

În anul 1768, pe când Sfântul Paisie stărețea la Mănăstirea Dragomirna, izbucnirea războiului a adus la poarta așezământului mulțimi de săteni înfometați, înfrigurați, lipsiți de orice sprijin. Abia începuse Postul Nașterii Domnului, iar iarna se arăta neobișnuit de aspră. Ce a făcut atunci marele stareț? Nu a poruncit închiderea porților, ca să păstreze liniștea monahilor; dimpotrivă, a cerut călugărilor să locuiască împreună, câte patru sau cinci într-o chilie, eliberând astfel încăperi unde să se poată adăposti familiile refugiate. Trapeza încălzită a mănăstirii a devenit loc de ocrotire, destinat îndeosebi mamelor cu prunci și femeilor însărcinate. Cuptoarele coceau pâine fără încetare, căci bucătarii pregăteau hrană ziua și noaptea pentru cei fugiți din calea războiului. Ce minunată asemănare cu samarineanul din Evanghelia de astăzi! Acela și-a întrerupt călătoria spre a îngriji un necunoscut, iar Sfântul Paisie a schimbat rânduiala vieții mănăstirești ca să-i primească pe cei necăjiți; samarineanul și-a pus la dispoziție asinul și banii, pe când starețul cu viață sfântă a oferit suferinzilor chiliile, hrana și osteneala întregii obști.

Mai târziu, în timpul războiului din anii 1787-1792, alte valuri de oameni au fugit din calea armatelor cotropitoare. Mănăstirea Neamț, aflată atunci sub povățuirea lui, s-a preschimbat din nou într-un adăpost pentru sute de pribegi. Sub ocrotirea marelui stareț, cei izgoniți de urgia războiului au găsit nu numai un acoperiș, ci și semeni care să le poarte de grijă. Milostivirea Sfântului Paisie s-a arătat cu aceeași putere și față de cei bolnavi, căci la străvechea ctitorie a Mușatinilor el a dezvoltat lucrarea bolniței mănăstirești, organizând îngrijirea călugărilor bătrâni și suferinzi sau a mirenilor lipsiți de ajutor. Bolnavii îi încredințau părintelui Onosie, bolnicerul mănăstirii, și ucenicilor săi, iar starețul cerea ca aceștia să fie îngrijiți cu dragoste, hrăniți cu mâncare bună, pâine albă și vin, spălați săptămânal și ținuți în încăperi curate, aerisite.

Deosebit de mișcător apare faptul că bolnița primea inclusiv oameni din afara mănăstirii, fără adăpost, fără posibilitatea de a se îngriji singuri, unii rămânând acolo până la sfârșitul vieții, înconjurați de atenția monahilor. Aici înțelegem cât de adânc pătrunsese Sfântul Paisie în înțelesul Evangheliei, știind că bolnavul nu are nevoie numai de medicamente, ci și de bunătate, răbdare, un cuvânt mângâietor și de simțământul că nu este părăsit. Cât de frumos se întâlnește această lucrare cu tâlcuirea Sfinților Părinți, potrivit căreia casa de oaspeți din Pilda samarineanului milostiv închipuie Biserica, locul unde cel rănit de păcat și de suferință află vindecare! Sub povățuirea Sfântului Paisie, Mănăstirea Neamț a devenit, în chip văzut, o asemenea casă a milostivirii dumnezeiești.

Iată cum Cuviosul Paisie, marele dascăl al rugăciunii inimii, s-a dovedit, în egală măsură, un neobosit slujitor al aproapelui. Mâinile ce răsfoiau manuscrisele Sfinților Părinți binecuvântau pâinea împărțită săracilor, pe când inima sa, înălțată către Dumnezeu în rugăciune, se pleca asupra durerii omenești. Sfântul Paisie ne învață astfel un adevăr de mare însemnătate: nu putem pretinde că Îl iubim pe Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, dacă trecem nepăsători pe lângă omul suferind de lângă noi. Rugăciunea adevărată nu împietrește inima în fața năpăstuiților, ci o face mai sensibilă, mai primitoare, mai milostivă.

Pilda samarineanului milostiv și viața Sfântului Paisie de la Neamț ne așază înainte aceeași întrebare: ce facem noi atunci când întâlnim pe cineva aflat în necaz? Trecem mai departe, asemenea slujitorului de la templu și levitului din arhicunoscutul fragment scripturistic, sau ne oprim, aidoma samarineanului, pentru a-i întinde o mână de ajutor? Nu toți vom izbuti să ridicăm bolnițe, să hrănim sute de oameni ori să adăpostim mulțimi de refugiați, dar fiecăruia dintre noi i se cere să nu rămână străin de durerea aproapelui; o pâine oferită celui flămând, un bolnav cercetat, un bătrân sprijinit, un om singur mângâiat, un tânăr povățuit pot deveni mărturii ale iubirii Mântuitorului Hristos, lucrătoare în viața noastră.

Să pornim, așadar, pe drumul duhovnicesc spre Betleem cu inima samarineanului milostiv, având grijă să nu trecem nepăsători pe lângă cei care au nevoie de noi. Iar la capătul acestui binecuvântat pelerinaj, să ne învrednicească Dumnezeu să întâmpinăm Nașterea Fiului Său cu bucuria celor care L-au recunoscut și L-au slujit pe Mântuitorul Hristos în chipul aproapelui aflat în suferință.