Pe drumuri de munte…

Într-o zi hărăzită de Dumnezeu, am străbătut cărările tăcute ale munților, pe urmele sihaștrilor de odinioară, în preajma Schitului „Sfânta Ana”.

Între stânci și păduri seculare, a dăinuit cândva o veche sihăstrie, locuită de monahi rugători și temători de Dumnezeu, care au părăsit cele trecătoare ale lumii pentru a-și găsi odihna sufletului în adâncul codrilor. Şi-au așezat chiliile deasupra locului care avea să poarte, peste veacuri, numele de Sinaia, unde spătarul Mihail Cantacuzino a ridicat vestita lavră cunoscută astăzi drept Mănăstirea Sinaia.

Acești nevoitori veneau de pe înălțimile Sinaiului, purtând în inimă dorul pustiei și dragostea pentru liniștea în care glasul lui Dumnezeu se aude mai aproape decât oriunde. Se fereau de privirile amăgitoare ale lumii, nu căutau laude, nici cinste omenească, neaşteptând răsplată de la nimeni. Trăiau asemenea sihaștrilor din munții Neamțului sau din sihăstriile Buzăului, fiind contemporani unii cu alții, deși nu se cunoșteau și nu simţeau decât în duh existența celorlalți. Îi unea tainic aceeași sete după Dumnezeu.

Hrana lor era atât de simplă, încât pentru omul de astăzi pare de neînțeles: bureți, poame uscate, fragi, măcriș și frunze de copac dulce. Iar în asprimea iernilor, când frigul cobora peste munți, se încălzeau nu atât prin cele materiale, cât prin focul rugăciunii celei neîncetate, care ardea în inimile lor mai puternic decât orice vatră.

Atunci când spătarul Mihail Cantacuzino i-a descoperit, a rămas uimit de înălțimea viețuirii lor și de pacea sufletească pe care o răspândeau. Cu multă evlavie, i-a rugat să coboare mai aproape de vale, unde le-a zidit o sfântă ctitorie închinată Preasfintei Treimi și Născătoarei de Dumnezeu (praznicul Adormirii Maicii Domnului), oferindu-le un loc în care rugăciunea să continue spre folosul întregului neam.

Pe aceste cărări am pășit, asemenea celor de altădată, încercând să învăț din frumusețea smerită a acestor locuri. Este o taină care rămâne ascunsă celor mulți, pentru că nu se află lângă drumurile zgomotoase, ci se descoperă doar celor care au răbdarea să urce și dorința de a tăcea. Vechea potecă ce coboară de la Cota 1.400 spre Castelul Regal din Sinaia este astăzi acoperită de frunze, de copaci doborâți de furtuni și pietre peste care timpul și-a așternut tăcerea.

Cu mult timp în urmă, această potecă era străbătută, mai ales vara, de membrii familiei regale și de oaspeții lor.

Tradiția păstrată în Sinaia spune că, aproape în fiecare zi, drumul dintre Stâna Regală și castel era parcurs cu bucurie. Regina se oprea adeseori în câteva locuri care se păstrează și astăzi în memoria localnicilor, transformând acele popasuri în adevărate clipe de contemplație. Acolo medita la marile întrebări ale vieții, se lăsa cuprinsă de frumusețea creației lui Dumnezeu și privea cu interes oamenii întâlniți pe cale.

Era o școală a sufletului, în care frumusețea naturii se întâlnea cu noblețea inimii. Sunt încredințat că tocmai din aceste drumuri de munte, din clipe de liniște și contemplație, regii, reginele și principii au adunat gânduri și simțăminte pe care le-au așternut mai târziu în paginile jurnalelor lor, în picturi sau în mărturiile lăsate generațiilor următoare. Uneori, o potecă uitată de lume poate deveni mai înțeleaptă decât un drum împărătesc, atunci când omul învață să-și ridice privirea de la cele trecătoare spre frumusețea cea negrăită a lui Dumnezeu.

Am străbătut poteca ce coboară din vechiul sălaș al sihaștrilor, de la Cota 1.400 până la Castelul Peleș. Nimic spectaculos la prima vedere, și totuși, totul era copleșitor de frumos. Un drum care își ascunde farmecul în simplitatea lui, o cărare pe care altădată alunecau trăsurile regale și care astăzi poartă amprenta timpului. Pe alocuri este neamenajată, brăzdată de revărsările apelor și de rănile lăsate de torenți și furtuni, însă tocmai această aparentă neorânduială îi sporește frumusețea și autenticitatea, făcând-o să pară și mai apropiată de începuturile ei.

Privind în jur, întâlnești copaci din mai multe generații. Unii sunt bătrâni, martori ai vremurilor în care regii și reginele României îi priveau crescând și îmbătrânind odată cu istoria. Alții sunt tineri, odrăsliți, în cea mai mare parte, din semințele celor dintâi, purtând în ei taina unei neîntrerupte continuități a vieții. Aceeași priveliște am întâlnit-o și în alte locuri binecuvântate ale țării: în inima Cetății Iașilor, prin codrii Neamțului, ai Sucevei și Botoșanilor sau în alte ținuturi încărcate de istorie, unde teii și stejarii de astăzi își trag seva din arborii sub umbra cărora au trecut voievozi, poeți, cărturari și mari artiști, lăsând în urma lor pagini de neuitat și opere din istoria și cultura românească.

Se știe că pe această potecă ce duce spre Castelul Peleș  a trecut, copil fiind, și ultimul rege al țării, Mihai, iar odată cu el au străbătut aceste locuri regi, regine și prinți veniți din alte țări, care au rămas impresionați de frumusețea munților și de măreția acestor peisaje. Tot pe aceste cărări au poposit muzicieni, pictori și oameni ai artei, care și-au lăsat sufletul cucerit de armonia creației lui Dumnezeu și au purtat mai apoi în operele lor lumina acestor priveliști.

Sunt încredințat că, dacă și astăzi ar fi aduși aici pictori talentați, inspirația acestor locuri ar putea da naștere unor lucrări la fel de reușite precum cele create de marii maeștri ai altor vremuri. Natura nu și-a pierdut puterea de a inspira; doar ochiul care o privește și inima care o primește trebuie să rămână curate.

M-am oprit lângă câțiva arbori falnici, a căror măreție impunea tăcere. Cei care mă însoțeau mi-au spus că unii dintre ei au depășit vârsta de o sută de ani. Se poate însă ca timpul să fie și mai bătrân, iar anii lor să fie cu mult mai mulți. Privindu-i, m-am gândit la nenumăratele furtuni pe care le-au îndurat, la vânturile năprasnice ce se abat adeseori peste culmile Carpaților, la zăpezile grele, ploile torențiale și încercările pe care timpul le-a așezat asupra lor. Și totuși au rămas în picioare, statornici și neclintiți.

Atunci am înțeles că puterea lor nu vine doar din adâncul rădăcinilor, ci și din rânduiala pe care Ziditorul a sădit-o în întreaga Sa creație. Dacă au fost plantați și ocrotiți de Stăpânul și Creatorul tuturor, au primit darul unei vieți îndelungate și puterea de a birui furtunile. În tăcerea lor, acești arbori ne predau una dintre cele mai frumoase lecții ale existenței: numai omul bine înrădăcinat în Dumnezeu poate rămâne neclintit în fața încercărilor vieții. Ei sunt adevărații străjeri ai acestor locuri, păzitori ai frumuseții și ai unei istorii pe care doar tăcerea știe să o rostească.

Dacă am putea asculta glasul acestor arbori bătrâni, păstrători ai tăcerii munților, câte nu ne-ar putea istorisi despre cele petrecute pe aceste înălțimi! Ne-ar vorbi despre rugăciunea neîntreruptă a sihaștrilor care au sfințit aceste locuri prin lacrimi și priveghere, despre pașii celor care au căutat aici liniștea inimii și despre trecerea regilor și a împăraților. Ne-ar aminti de împăratul Franz Joseph, a cărui stâncă, pe care s-a urcat, se păstrează în apropierea Stânii Regale, asemenea unei mărturii peste timp, dar și de celelalte urme lăsate de Familia Regală a României, de boieri, oameni de cultură și artiști care au iubit aceste locuri. Dacă am putea înțelege mărturia lor, am descoperi multe adevăruri care nouă, celor de astăzi, ne scapă din grabă, din neatenție și din prea multă risipire.

O asemenea călătorie se dovedește a fi o adevărată lecție de viață și un îndemn spre redescoperirea frumuseții pe care Dumnezeu a așezat-o în lume. Nimic nu poate umbri frumusețea Carpaților, a munților României, a pădurilor lor adânci, a izvoarelor limpezi care coboară necontenit printre stânci. Sunt încredințat că murmurul acestor ape l-a inspirat și pe marele muzician George Enescu - atât de apropiat de Sinaia și de Familia Regală a României - în alcătuirea unora dintre cele mai înălțătoare pagini ale creației sale muzicale.

De asemenea, sunt convins că luminișurile din preajma Stânii Regale și ale Stâncii lui Franz Joseph au trezit inspirația unora dintre cei mai înzestrați artiști români și austrieci. În vremurile de odinioară, cei însemnați nu călătoreau niciodată singuri. Veneau însoțiți de ucenici, de colaboratori și de oameni capabili să prețuiască frumusețea locurilor, noblețea oamenilor și lucrarea lui Dumnezeu revărsată cu dărnicie asupra naturii.

Drumul care unește Schitul „Sfânta Ana” cu Stânca lui Franz Joseph, Stâna Regală și Castelul Peleș este una dintre cele mai frumoase călătorii prin împărăția frumuseții. Fiecare pas descoperă o nouă mărturie despre armonia creației și despre legătura tainică dintre om și Dumnezeu. În astfel de locuri înțelegi mai bine că frumusețea autentică nu este un simplu privilegiu al ochiului, ci o cale de înălțare a sufletului. Și poate că nu întâmplător s-a spus că frumusețea va salva lumea; asemenea locuri dau tărie acestui adevăr și îl așază înaintea noastră ca pe un îndemn de a privi mai adânc și de a trăi mai frumos.

Dacă veți ajunge vreodată pe acest drum, lăsați-vă pașii să urmeze liniștea lui. Ascultați cântarea izvoarelor și șoapta pâraielor, priviți verdele nesfârșit al pădurilor care, la începutul lui iulie, își păstrează prospețimea primăverii și mireasma începuturilor. Opriți-vă înaintea copacilor căzuți și încercați să înțelegeți și mesajul lor, căci până și ei predică despre vreme, despre răbdare, despre jertfă și despre trecerea tuturor celor pământești.

Fiți atenți la darurile pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra acestor locuri și primiți-le cu inimă recunoscătoare. Numai astfel veți înțelege că fiecare drum al omului pe acest pământ, oricât de lung sau de scurt ar fi, este o pregătire pentru adevărata călătorie. Iar atunci când cărarea vieții acesteia se va sfârși, pentru cei ce au iubit pe Dumnezeu și frumusețea creației Sale se va deschide un alt drum, fără apus și fără sfârșit, către Împărăția cerurilor, unde frumusețea nu mai trece niciodată, ci va rămâne veșnic luminată de slava lui Dumnezeu...