Pe lângă fântâna lui Iacov
Poate că cea mai vizibilă tendinţă a sufletului omenesc, iar aceasta se întâmplă mai cu seamă în vremurile moderne, este aceea spre cunoaştere. Şi când fac această afirmaţie nu am în minte numai ceea ce în general numim a fi un demers ştiinţific, nici chiar atracţia de a afla şi de a vedea fapte de cultură locală sau universală. Mă gândesc la faptul că inclusiv lecturarea Scripturii este animată de o sete după descifrarea mesajului mereu actual al cuvintelor dumnezeieşti, de descoperirea de noi şi noi sensuri ascunse în textul biblic. Şi cu toate acestea, ce ne poate oferi cunoaşterea Scripturilor? Care este sensul adânc al acestei cărţi inspirate? O întrebare simplă, care se poate ivi spontan şi pe care ne-o poate adresa orice om, fie şi numai dintr-o simplă curiozitate. Şi, vrând să oferim un răspuns cât mai convingător, simţim că deodată ceea ce părea clar şi de la sine înţeles devine greu, de neexprimat şi complicat. Ce fel să ne construim discursul? La ce comentariu scripturistic să recurgem ca să ne putem face cât mai bine înţeleşi? Acum aş îndrăzni să răspund că la nici unul! De ce? Pentru că aceste comentarii (cel puţin cele ale Sfinţilor Părinţi) nu au fost scrise în primul rând pentru a fi memorate sau studiate, ci pentru un lucru mult mai înalt şi mai de preţ, anume pentru a ne învăţa cum să dobândim harul Duhului Sfânt. Inclusiv Scripturile nu sunt date omului decât după iconomie, căci „ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, încât harul Duhului Sfânt să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre“, spune cel mai mare exeget al Scripturii din istoria Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia I la Matei. Dar şi Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuieşte convorbirea de la fântâna lui Iacov dintre Hristos şi femeia samarineancă - de care facem pomenire în această duminică şi al cărei conţinut îl cunoaştem cu toţii -, într-un mod neaşteptat, a fi mai mult decât un dialog despre cunoaştere şi tradiţii veterotestamentare. „Fântâna lui Iacov este Scriptura; apa e cunoştinţa din Scriptură; adâncimea fântânii, înţelesul greu de atins al tainelor Scripturii. Găleata e erudiţia în tâlcuirea cuvântului dumnezeiesc al Scripturii, pe care nu o avea Mântuitorul, fiind însuşi Cuvântul şi netrebuind să dea celor credincioşi o cunoştinţă adunată prin învăţătură şi studiu, ci dăruindu-le din harul duhovnicesc înţelepciunea cea necontenit ţâşnitoare... Căci găleata, adică erudiţia, scoate o foarte mică parte din cunoştinţă, lăsând întregul neatins, întrucât acela nu poate fi cuprins de nici un cuvânt. Dar cunoştinţa după har cuprinde toată înţelepciunea câtă e îngăduită oamenilor, fără studiu, ţâşnind în chip variat, potrivit cu trebuinţele“ (Răspunsuri către Talasie, 41). Potrivit erminiei Sfântului Maxim la această pericopă, putem constata că, dincolo de sensul literal al dialogului de la fântâna lui Iacov între altele despre adevărata închinare şi primire a lui Mesia ca Mântuitor, se mai află un sens duhovnicesc, care subliniază faptul că adevărul cel mai profund al Scripturii se cunoaşte numai prin Persoana lui Iisus Hristos, în calitatea Sa de Cuvânt veşnic al lui Dumnezeu, prin care s-au şi scris Scripturile, iar aceasta se întâmplă „fără studiu“, ţine să precizeze Sfântul Maxim, şi prin povăţuirea venită de la harul Duhului Sfânt, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest lucru este cu atât mai important astăzi, am putea spune, când de multe ori studiile biblice, mai ales în spaţiile eterodoxe, devin construcţii ştiinţifice, exclusiv omeneşti, care fac din interpretarea Scripturii un scop în sine intelectual, explicit sau implicit. Se poate observa în aceste producţii ale spiritului omenesc predispunerea spre o disecare aproape obsesivă a versetelor şi a termenilor până în cele mai mici detalii, silabe şi rădăcini lingvistice în căutarea unei explicaţii cât mai convingătoare a textului. Iar prin aceste eforturi exegetice se sugerează ideea, destul de păgubitoare de altfel, că „ceva“ esenţial sau cel puţin demn de cunoscut a rămas încă nedescoperit în Evanghelie! Însă din acest demers nu este omis oare tocmai acel lucru care nu se vede la disecţie, anume realitatea necreată, dumnezeiască, care stă la temelia textului evanghelic? Nu cumva tocmai dimensiunea de cale spre Hristos a Scripturii, Singurul care, pe lângă mântuire, ne poate dărui şi cunoaşterea înţelepciunii întregii Scripturi, aşa cum am văzut mai sus în tâlcuirea Sfântului Maxim, este pierdută din vedere, tocmai pentru că nu se vede, dar asupra căreia ne-au prevenit de multă vreme Sfinţii Părinţi? Făcând o paralelă cu un domeniu mai „omenesc“, îmi amintesc de remarca unui prieten însetat de cunoaştere în domeniul ştiinţei biologiei şi care mi-a mărturisit într-un mod foarte sugestiv, uimindu-mă: „După ce am citit cele mai importante studii din cercetarea internaţională în domeniul biologiei, mi-am dat seama ca în fapt biologia se ocupă cu studierea multitudinii de manifestări ale vieţii, dar nu poate afla şi nici spune ce este viaţa“.
Oricum, acestea sunt doar nişte simple reflecţii „neştiinţifice“ pe marginea Scripturii, pe care le închei parafrazându-l pe Sfântul Serafim de Sarov, care spunea că scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh. Tot astfel s-ar putea spune fără îndoială că scopul Sfintei Scripturi este Hristos Însuşi, adică părtăşia cu Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, la modul cel mai real cu putinţă, aşa cum chiar Hristos i-a descoperit astăzi femeii samarinence, într-un dialog, la marginea fântânii lui Iacov, ce se dorea la început a fi doar unul gnoseologic.