„Pedagogul trebuie să ardă ca o flacără, ca o lumânare în biserică”

Misiunea unui profesor faţă de elevii săi este una copleşitoare. Pentru că ceea ce scrie un profesor pe tabla vieţii învăţăceilor lui cu greu poate fi şters vreodată. Nici măcar el nu poate şti unde se opreşte influenţa lui. Şcoala „A­nas­­tasia Popescu” din Bucureşti, cu tot ce re­pre­zintă ea la nivel pre-­pri­mar, gimnazial şi, în viitorul apropiat, liceal, este o alternativă româ­nească educaţională care poate să stea alături de orice altă şcoală de top din Europa. Inter­viul cu directoarea acestei insti­tuţii, profesoara Mona Şerbănescu, scoate în evidenţă următorul fapt: a fi dascăl e o artă. Arta de a sprijini descoperirea lucrurilor noi.

Doamnă directoare, cred că sunteţi de acord că a fi profesor presupune vocaţie pedagogică, har. Dumnea­voas­tră aţi reuşit în această activitate. Cum s-a născut preocuparea pentru educaţie?

Cred că asta vine din copilărie. Atunci când eram mică îmi aşezam păpuşile frumos pe scăunel şi făceam lecţiile cu ele. Când am mai crescut un pic, îmi adunam prietenii şi imaginam o şcoală împreună cu ei. Asta se întâmplă la majoritatea copiilor. E, pe de o parte, o componentă care ţine de o trăsătură feminină. În al doilea rând depinde de oamenii pe care-i întâlneşti în şcoală. Eu am avut şansa unor profesori extraordinari. Îmi amintesc cu drag de diriginta mea, o persoană minunată, profesoară de matematică, Mioara Georgescu. Îmi plăcea la dumneaei cum se raporta la clasă. Apoi, e vorba de un diriginte fenomenal, domnul Sucitu, care ne iubea şi nu ne lăsa să fim altfel decât excepţionali. Au mai fost şi alţii, profesorul de română Rotaru... aceşti profesori mi-au influenţat modul de relaţionare cu elevul. Dorinţa mea de a fi dascăl s-a vădit foarte devreme, a fost ceva de care aproape că nu mi-am dat seama...

Când m-am apucat serios de şcoală, am înţeles că trebuie să fii lângă elev şi nu în faţa lui. După facultate am realizat că nu poţi să fii exigent dacă nu ai condus elevul pe un drum. Dacă tu nu i-ai oferit, el nu are de unde să-ţi dea înapoi răspunsul. Aceasta a fost prima descoperire importantă a mea... Când am ajuns să-i întâlnesc pe părintele Constantin Voicescu şi pe mama Sica (profesoara Anastasia Popescu), am avut o revelaţie. Simţeam cum ni se deschide mintea şi ne adânceam în înţelesuri. E esenţial pentru elevi să aibă la cine să se uite, ce modele să urmeze.

Ne aflăm la Şcoala Gimnazială „Anastasia Popescu”, care are în componenţa ei şi grădiniţele Arc-en-ciel. Descrieţi-ne povestea acestui proiect educaţional şi cum aţi cunoscut-o pe profesoara Anastasia Popescu (mama Sica).

Nu am fost niciodată o persoană cuminte, în banca mea. Atunci când mi-am dorit să fiu profesoară, după repartiţie, am stat doar două semestre. Nu am putut să duc mai mult crucea navetei pe care o purtau colegii mei. Deşi am obţinut cel mai bun loc la repartiţie, acesta nu era în Bucureşti. Nu am rezistat la dificultăţile acestei misiuni. Atunci am găsit, tot ca profesor, un loc în cadrul Cooperaţiei, unde exista o secţie de profesori. Aici am avut ideea total trăsnită să fac o grădiniţă. Era înainte de Revoluţie. Era vorba de o grădiniţă unde copiii învăţau limbi străine. A venit Revoluţia, lucrurile au luat o altă turnură, am putut să întemeiez o fundaţie, „Sfânta Fecioară Maria”. Se întâmpla în anul 1994. Atunci am văzut-o la televizor pe profesoara Anastasia Popescu vorbind despre orele de religie. A durat ceva timp până când profesoara mult dorită a venit să predea la noi. La 21 noiembrie, de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (care a devenit şi ziua şcolii), mama Sica a început misiunea ei la şcoala noastră. Era pur şi simplu încântătoare. Spunea tuturor poveşti, iar noi, cadrele didactice, stăteam ciorchine la uşa clasei unde ea preda pentru a auzi ce vorbeşte.

Religia pe care o făcea ea cu copiii era extrem de simplă. Ceva de genul: „Mărioara s-a dus cu Ionel în pădure şi acolo au găsit o bătrânică cu mai multe vreascuri în spate. Ei au ajutat-o...” Lucruri aparent banale, dar de suflet, calde, blânde. Îmi amintesc, parcă era luna aprilie, cum mama Sica a cântat cu copiii dimineaţa un cântec: „Vine, vine primăvara”. Un părinte care tocmai îşi aducea copilul la şcoală nu s-a putut abţine să nu remarce cu un zâmbet pe chip: „Numai hituri, numai hituri!” Profesoara avea o mobilitate, un entuziasm deosebit, un dinamism interior copleşitor.
Gândirea modernă pedagogică pe care o regăsesc în cartea dumneaei este extraordinară. Piaget, Montessori, Foerster se regăsesc fragmentar în ceea ce mama Sica făcea şi scria. Cartea mamei Sica nu este despre cum să-i înveţi religia pe copii, ci despre cum poţi să-i înveţi orice. Ea aşa spunea: „Pedagogul trebuie să ardă ca o flacără, ca o lumânare în biserică”. Pedagogia este viaţă. De aceea e important să înţelegi că nu intri în clasă ca să ai de unde ieşi ulterior. Or, asta, din păcate, nu se învaţă în şcoală, deşi avem mare nevoie.

O problemă majoră a pedagogiei moderne este tocmai această ruptură dintre educaţie şi instrucţie. În şcolile publice domină instrucţia în defavoarea educaţiei. Cum abordaţi aici acest raport extrem de fragil?

Suntem tributari societăţii industriale în care educaţia este văzută sub forma unui proces unde elevul intră pe la un capăt, iar la sfârşit avem produsul finit. Pe mine m-a uluit ce dezastru se creează dacă lucrăm conform acestei scheme educaţionale cu caracter mecanicist. Societatea, în momentul de faţă, este structurată pe această viziune, dar consider că suntem în punctul în care o vom depăşi. Transformarea viziunii, a paradigmei, trebuie să se facă la nivel spiritual. Cercul vicios de astăzi e nevoie să-l transformăm într-un cerc virtuos. Generaţiile noi par diferite de cele ale părinţilor lor. La fel sunt percepute lucrurile şi între profesori. Există cumva un hiatus între cei mai tineri şi cei în vârstă. E necesar ca momentul să fie depăşit. Dacă există voinţă, schimbarea se va produce, iar aceasta trebuie să aibă două componente, din care una obligatoriu spirituală. La noi, la români, are loc acum o bombardare a construcţiei noastre duhovniceşti, spirituale. Consider însă că ea este solidă. Ea ne-a ajutat pe noi, ca neam, să trecem prin multe.

Copilul de astăzi e nevoie să ştie un mic secret: numai dacă-şi va interioriza cunoştinţele va putea să facă ceva cu ele. Nu poţi să înveţi doar de dragul de a învăţa. Atunci când predau predicatul, eu le spun elevilor la ce le va folosi în viaţă. Şi insist că nimeni poate nu-i va întreba dacă respectiva construcţie este predicat verbal sau nominal, dar ei vor şti să-şi construiască de aşa natură discursul, încât să fie convingători. Vor înţelege ceea ce li se spune. Or, asta pentru ei va fi un câştig. Pentru viitor, pentru viaţă.

Se spune că acum noi îi pregătim pe copii pentru nişte meserii care nu sunt încă bine definite, că îi educăm pentru a schimba de câteva ori în viaţă profesia, jobul. Da, e posibil, dar asta are legătură cu ceea ce deţii înăuntrul tău. Pentru că dacă eu sunt bine mobilat pe dinăuntru şi nu sunt o frunză în vânt, atunci voi putea să am viziune pentru orice situaţie care mi se iveşte în cale. Viziunea este atât la nivel micro, cât şi macro. Aş dori o viziune la nivelul sistemului de învăţământ, dar îmi trebuie o viziune şi la nivelul persoanei, al copilului care se formează acum.

Le spun elevilor mei că fiecare persoană este unică, iar ei sunt responsabili pentru unicitatea lor. De aceea, una dintre operele literare pe care noi le facem în trei limbi, în franceză, engleză şi română, este Micul Prinţ. O să vedeţi în mai multe locuri prin şcoală aceste cuvinte: „Tu es responsable de ce que tu as apprivoisé” (Eşti responsabil pentru ceea ce îmblânzeşti). Responsabilitatea este esenţială. Eu nu pot să nu îmi asum anumite datorii faţă de celălalt. Pentru că dacă eu mă iubesc, mă apreciez şi mă respect, îl respect, iubesc şi apreciez şi pe cel de lângă mine. Această lecţie nu se învaţă în cinci minute. Exemplul personal este în cazul de faţă capital. Aş aminti aici pe distinsa profesoară Letiţia Leonte, care la o oră le-a scris copiilor pe tablă: „Cine vreţi să fiţi?” Lumea întreabă de obicei pe cei mici: „Ce vreţi să fiţi?” Această abordare este foarte importantă, fiindcă se leagă de ideea de persoană, de identitatea copilului.

Pedagogia modernă, în frun­te cu D’Hainaut, consi­deră că elementul esenţial în educaţie este punerea copilului în centrul tuturor activităţilor. Nu disciplina, nu profesorul. Cum realizaţi în această şcoală procesul de individualizare a educaţiei? Câți elevi învață aici și câți profesori le predau?

Avem 400 de elevi și 100 de cadre didactice. E un sistem diferit de învățământul de stat, e adevărat. Ținta noastră, a dascălilor, este numai copilul.

Evaluarea copiilor în școala noastră e una proprie. Nu suntem mulțumiți de evaluările de la clasele din ciclul primar cu „foarte bine”, „bine” și așa mai departe. Pentru că după aceea ajungi la note. Nici de note nu suntem mulțumiți. Preferăm punctajele. Fiecare copil are un punctaj care poate fi interpretat. Să vă dau un exemplu. Un elev atinge 70 de puncte din 100 posibile. Asta înseamnă că el mai are de muncit pentru a acumula încă 30 de puncte dacă dorește să fie de top. Le-am spus tuturor că putem da note și punctaje maxime încă de la începutul semestrului, dar nu acesta e interesul, să ai carnetul de note plin de 10, ci să descoperi lucrurile. Dacă ai făcut asta și ești interesat de ele, tu singur cauți să le cercetezi. Spre asta tindem. Foarte important pentru ca și cei mici să fie motivați e să avem și în familie același discurs. Acolo este problema majoră.

Vorbiți despre relația dintre școală și familie. Există comunicare între cele două? Cum se desfășoară ea?

Inițial, când am pornit acest proiect, mi-am zis: eu fac tot, școala face tot. Părinții sunt ocupați. Eu am gândit școala asta cu program extins. Nu avea nimeni atunci, în 1994, program lung la școală, unde elevul să-și facă temele chiar cu învățătoarea care-i predă zi de zi la clasă. Mulți m-au întrebat uluiți: „Ce mai e și asta?” Dar s-a dovedit că aveam dreptate. Copilul vine acasă în jurul prânzului, în timp ce părinții ajung mult mai târziu, pe la orele 17:00-18:00. Or, copilul care este de la ora 12:00 acasă, de cele mai multe ori nu deschide cartea sau caietul până când nu vine tata sau mama. De la ora 18:00 să te apuci ca părinte abia sosit de la serviciu să ai grijă de temele copilului este foarte greu. Temele făcute în școală cu omul care a predat lecția respectivă și care știe cine a înțeles mai bine o anumită problemă și cine nu reprezintă un plus enorm în pregătirea copilului. Fiindcă, dacă cineva a prins ușor lecția, în școala noastră nu va sta degeaba, ci va face altă compunere, va rezolva alte exerciții sau probleme, va lucra la altă analiză. Vedeți care e diferența între cele două sisteme de învățământ? În orele de după cursuri, când se predă și se evaluează propriu-zis copiii, ore numite consolidări, noi individualizăm, personalizăm efectuarea temelor. Mă refer aici la teme ca subiecte de lucru, de învățare. Copiii nu au teme de la o zi la alta. Ei au proiecte sau de citit pentru final de săptămână. Fiind în școală, elevii trebuie să lucreze cu profesorul ceea ce nu au înțeles ei bine la clasă sau să înainteze în ceea ce au priceput și acumulat. E important să nu ții copilul pe loc. Din grădiniță, ritmul este personal. Să vă dau un exemplu. Noi plecăm din grădiniță cu o clasă formată în grupa mare care intră în clasa pregătitoare. Teoretic, toți au învățat aceleași lucruri cu aceiași oameni. Cum au ajuns la școală, curba lui Gauss se produce. Unii vor fi în vârf, alții la nivel mediu. Sigur, nivelul inferior nu va fi niciodată foarte jos, dar această curbă se reface undeva la vârf. Eu trebuie să nu-l pierd sau să-l plictisesc pe cel care nu a înțeles, ci să-l recuperez. Celui care a priceput repede trebuie să-i valorific potențele mai mult și să nu-l las să bată pasul pe loc. Nu e voie să pierd nici vârful, dar nici pe cei din partea inferioară a clasamentului. Dacă un copil mai puțin dotat va scrie într-o zi o compunere bună de o jumătate de pagină, eu îl voi lăuda, chiar dacă altcineva, superdotat, scrie zi de zi compuneri extraordinare de trei pagini. M-am întâlnit cu situația în care copilul genial să-mi spună: „Dar nu e corect. El a scris o jumătate de pagină și îl lăudați?” Iar eu îi răspund: „Ba e drept. Pentru el compunerea asta foarte bună de o jumătate de pagină echivalează cu lucrarea ta de trei pagini. Dacă tu ai scrie doar o pagină jumătate, nu ai fi în regulă față de tine însuți. Pentru că tu poți mai mult. O jumătate de pagină pentru un elev mai slab reprezintă o performanță pentru el. Pentru tine, dimpotrivă, o involuție, un regres”. Cu această ocazie, copiii învață să se și îngăduie unii pe alții, lucru notabil. Atunci, împreună facem un lucru foarte bun. În aproape fiecare clasă noi avem câte un copil cu o deficiență, fie de auz, locomotorie sau altceva. Am avut un copil care nu putea vorbi deloc. Acum este la liceu și vorbește normal. Ce vreau să vă spun cu asta? Că toți copiii învață unii de la alții ceva, trăiesc, își însușesc în permanență o lecție. Cel în situație dificilă învață să-i tolereze pe cei care au abilități inexistente la el. Ceilalți, care nu au probleme, învață cum să se comporte față de copilul cu handicap. E o lecție continuă de viață pe care ei o învață încă din școală, și anume cum să-l îngăduie pe cel de lângă ei. Viața așa este. În viață nu o să întâlnești numai blonzi, nici numai bruneți.

Vreau să mai adaug ceva. Relația școlii cu părinții este una privilegiată. Ei știu unde vin cu copilul lor. Știu că vin la o școală ortodoxă, unde ora de religie este dublată de cursurile de arte vizuale când vor studia icoana... Aici nu promovăm genul de sărbători importate. Părinții sunt foarte apropiați de școală din acest motiv. Și se mai întâmplă un lucru. Sunt multe cazuri în care părinții au început să meargă la biserică datorită copiilor lor, care au făcut serios ora de religie.

Ce ați bifa ca împliniri în acești ultimi 22 de ani?

Împlinirile de substanță rămân copiii aceștia, care acum sunt mari, studenți. Ținem legătura cu ei. Am primit de curând câteva fotografii cu nou-născuții unor foste eleve care au devenit mămici. Ne pregătim deci să întâmpinăm a doua generație de copii, reprezentată de fiii sau fiicele foștilor elevi ai noștri.

Care este legătura între educație și identitatea culturală românească? Vă întreb asta fiindcă Şcoala „Anastasia Popescu” a obținut și titlul de școală europeană.

Școală europeană suntem tocmai fiindcă avem rădăcini adânci în cultura și tradiția românească. Altfel nu am avea cum intra în ansamblul european modern. Noi am pornit pe proiecte către această perspectivă europeană de foarte multă vreme. Au trecut 10-11 ani. Nu intrasem încă în UE când noi le puneam copiilor spre audiție compoziția lui Beethoven, care a devenit și Imnul Europei. Am încercat să creăm un eveniment atunci când le-am făcut copiilor și niște pașapoarte în care scria: „Eu, cetățean român, pășesc către tine, Europa”. Toți elevii erau îmbrăcați în port popular românesc, având o poartă țărănească în fundal. Am rememorat tradiții românești, am împărțit colaci. Copiii au simțit că nu poți să te duci către Europa decât ca român. Te duci cu doina, te duci cu sculptura lui Brâncuși, cu cântecul lui Gheorghe Zamfir și Maria Tănase. O să spuneți că mă mândresc, dar știu ce valoare are poporul acesta din care și eu fac parte. Mă doare când cineva nu o recunoaște și românii nu înțeleg cine sunt și cât sunt de dăruiți de la Dumnezeu. Fundamentală este în acest caz perseverența educației. Și aici e nevoie de răbdare, de multă răbdare. Fără asta nu poți să faci nimic. E greu să schimbi mentalități, să lupți împotriva unor valuri care au impact. Dar, până la urmă, cel perseverent va răzbate.

Care ar fi prioritatea zero pe care aţi avea-o în vedere dacă aţi fi mâine ministru al educaţiei?

Ruralul. Primul lucru pe care l-aş face ar fi să aleg să trimit profesori buni în rural. Ca în reforma lui Haret, aş da celor care lucrează în şcolile de la ţară leafă triplă, casă şi soluţii pentru deplasare. Cu ei aş reporni totul. E inadmisibil să se irosească atât talent, atât potenţial, atâta frumuseţe morală câtă există în copiii care se nasc în satele şi comunele de la noi. Ce se va alege de ei? Vor fi pierduţi, iar singura lor vină va fi aceea că nu s-au născut în oraş.

Şcoala „Anastasia Popescu” este unul din locurile unde ştiinţa se întâlneşte cu spiritualitatea românească ortodoxă. Care sunt planurile de viitor ale acestei instituţii de învăţământ?

Noi am avut curajul, îndrăzneala, să dorim deschiderea unui liceu pedagogic ortodox. Din toamnă vrem să începem. Tot ce am acumulat ca experienţă în aceşti ani trebuie să meargă spre acest proiect. Asta şi ca un omagiu adus profesoarei Anastasia Popescu. Prima promoţie va purta numele profesoarei Letiţia Leonte. Am dorit acest lucru ca, în liceu, generaţiile să poarte numele unor mari pedagogi. Liceul presupune o mare răspundere. Programa pentru clasele 9-12 vreau să o preiau din perspectiva mamei Sica. Nădăjduim ca acest proiect, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fie unul încununat de succes.