Pelerin într-un ținut binecuvântat, scăldat în frumusețe și istorie
Când am ajuns prima dată în zona de deal a județului Prahova, la granița cu ţinuturile buzoiene, am descoperit câteva localități care par a fi desprinse din altă realitate. Așezările, împodobite cu o veritabilă frumusețe naturală, sunt completate de căldura oamenilor, de dragostea unora față de Biserică și de pământul valah, precum și de o anumită stare de tihnă pe care locuitorii marilor aglomerări urbane parcă au uitat-o, ori nu s-au întâlnit cu ea ca să o poată aprecia.
Liniștea interioară și privilegiul de a trăi în mijlocul naturii, într-o frumusețe greu de descris, îi ajută pe oameni să-și păstreze prospețimea sufletului și deschiderea inimii.
Prin 2017, ajungând mai sus de Valea Cricovului, la distanță de vreo trei sferturi de ceas dincolo de Mănăstirea Sfânta Maria de la Jercălăi, am descoperit o veche biserică construită în satul Butuci din comuna Sângeru, județul Prahova, filie a Parohiei Mireș, fără prea mulți credincioși, poate până în 50 de familii, numărul lor scăzând treptat, odată cu trecerea timpului.
Locul mi-a atras atenția dintru început, la fel ca și preotul care slujește acolo începând cu anul 2010, în cele două biserici, în filia de la Butuci, precum și în biserica parohială de la Mireș.
Când am pășit pragul bisericii din satul Butuci, am avut impresia că mă aflu în spațiul unui schit de monahi. O bisericuță potrivită ca mărime, care din exterior părea a fi uitată de timp, iar înăuntru cufundată în stare de ruină. Preotul paroh îmi povestise la prima mea vizită că parte a tencuielilor din naos tocmai căzuse, făcând imposibilă slujirea în lăcașul amintit, cel puțin pentru o perioadă.
Aflându-mă împreună cu protoiereul de Urlați, preotul Ionuț Negoiță, și cu preotul paroh Corneliu Florin Pîrvu, am dat atunci un sfat, căutând soluții care ar putea fi de folos comunității restrânse din acel loc, cu atât mai mult cu cât, atunci când își prohodeau morții, nu se puteau duce în altă așezare învecinată.
Deși oarecum neîncrezător, părintele Corneliu mi-a mărturisit că posibilitățile comunității nu-i vor îngădui începerea unor lucrări de anvergură pentru restaurarea bisericii. Cu toate acestea, a dovedit, încă din primul ceas, o deschidere neprefăcută de a schimba aspectul bisericii. Îndată a apucat plugul de coarne, trudind în ogorul Domnului și în țarina mântuirii.
Într-un timp nu foarte îndelungat, până să se împlinească cinci ani de la acea vizită, părintele paroh a reușit să adune în jurul său câțiva oameni iubitori ai sfântului lăcaș. Așa a fost restaurată biserica prin subzidire, schimbarea asterealei și a acoperișului, refacerea clopotniței, împrejmuirea cu gard a cimitirului, dar mai ales un frumos veșmânt pictural în tehnica fresco și realizarea unei noi catapetesme. Sfânta Masă istorică, așezată la începuturi din piatră calcaroasă, a fost îmbrăcată în marmură, iar pardoseala bisericii strălucește asemenea celei dintr-o catedrală.
Întâlnindu-l în câteva rânduri pe părintele Corneliu Florin Pîrvu, l-am întrebat cum a reușit un asemenea miracol. Mi-a spus: Dumnezeu a lucrat prin oamenii care s-au arătat doritori a fi ctitori ai lăcașului sfânt.
Unul dintre binefăcători a acoperit biserica, altul a refăcut fațadele, altcineva a suportat cheltuielile pentru înnoirea pardoselii, pentru primenirea Prestolului și placarea lui cu marmură. Preoteasa părintelui, profesor de limba și literatura română, Otilia Pârvu, a realizat, din agoniseala ei, catapeteasma, sculptată în lemn de stejar. Mai mulți credincioși și oameni ai locului au acoperit cheltuielile picturii. Un fiu al satului a dăruit policandrul, alții au oferit veșminte, icoane, obiecte de cult, acoperăminte și altele.
Dumnezeu a rânduit o astfel de înnoire, pentru această comunitate, prin credința și curăția oamenilor.
Călător pe aceste plaiuri, părintele Corneliu ne-a invitat la una dintre credincioasele parohiei, nelipsită de la slujbe, femeie gospodină, cu mulți copii și nepoți, deosebit de primitoare, Niculina Sandu, care s-a bucurat să ne ofere, din munca brațelor ei, legume și fructe, într-o zi de post din vara anului 2017.
Revenind la Butuci și Mireș am înțeles că ținutul are legături trainice cu istoria. În urmă cu mai bine de 300 de ani, moșiile de la Sângeru, Lapoșul, Mireș și cele din jur au aparținut familiei Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. El a dăruit parte din această moșie fiicei sale, căsătorită cu unul dintre boierii familiei Văcărescu, care a moștenit-o, dispunând, peste ani, să fie lăsată bisericii din sat, cât și unor cunoscute lăcașuri sfinte din București, între care Parohia Icoana, apărută în unele documente sub numele de Biserica David din București.
Ei au stabilit ca urmașii să poarte de grijă bisericilor de moșie. Oamenii să aibă preoți și dascăli cuviincioși, scutiți de dăjdii, cum se află și astăzi, ne spune vechea tradiție. Să aibă odăjdii curate, cărți bune, untdelemn și celelalte trebuincioase bisericilor moșiei, dar și celor din București, Ceauș și David.
Bisericile din Mireș și Sângeru, precum și cele amintite din capitala țării primiseră astfel de daruri din moșia familiei, care însuma cel puțin 450 de hectare, la acea vreme.
Biserica din Mireș păstrează, între odoarele ei, un policandru pe care este inscripționat: Alexandru Ipsilanti, Ecaterina Ipsilanti, Sofronia, Dumitru, Elena, Venețana C. Constantinu, datat 1794. Alte odoare din acea vreme nu s-au mai păstrat, iar pictura originală s-a deteriorat. În câteva rânduri, a beneficiat de importante lucrări restauratoare, ultimele săvârșite pe o durată de jumătate de an. În mod special după cutremurul din 1977, așa cum se întâmplase și în 1940, biserica a trecut prin numeroase stricăciuni, necesitând urgente intervenții, menite să-i dăinuie existența.
Revenind la istoricul satului Butuci, aflat nu departe de Mireș și de Sângeru, unde se găsesc ctitoriile boierești amintite, am aflat din tradiția locului, de la oameni iubitori ai istoriei, că primii locuitori ai satului, zidit pe întinsele și împăduritele moșii de altădată ale familiei Brâncoveanu, au venit în veacul al XVIII-lea din Transilvania, izgoniți de prozelitismul acelei vremi, care punea în pericol Ortodoxia dincolo de Carpați.
La început au locuit în case modeste, care semănau mai degrabă cu bordeie săpate în pământ, și lucrau în pădurea administrată vremelnic de un neguțător grec. Întrucât mulți butuci așteptau vreme îndelungată să fie luați pentru a fi valorificați, locul s-a numit, încă de acum 200 de ani, La Butuci, după numeroasele trunchiuri aflate în seculara pădure.
Când au ctitorit biserica, puținii locuitori ai cătunului s-au bucurat mult, întrucât nu mai era nevoie să își ducă morții la distanțe mari, până la Tisa sau Sângeru, ca să-i îngroape. Au înălțat o bisericuță mică, după cum era și comunitatea lor. În locul pădurilor seculare, care se văd și acum pe culmile dealurilor din apropiere, au apărut numeroase livezi, astfel încât casele sătenilor nu se disting una de cealaltă din mijlocul vegetației abundente, care oferă o notă aparte localității.
Cândva, ferit de invazii, locul conferea celor care se stabiliseră acolo liniște și, mai ales, posibilitatea de a-și păstra credința ortodoxă, pe care o primiseră de la moșii și strămoșii lor. Alături de satul Butuci, mai erau acolo alte părți ale moșiei lui Vodă Brâncoveanu: Mireșul, Sângerul, Buda, Lapoșul, Lăpoșelul, Valea Unghiului, Marginea Pădurii, Tisău, Muntele Istrița și Dealul Mare.
Privind în jurul localității Butuci, am observat cu ușurință o anume similitudine cu zona Hurezi, unde Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu avea pregătită cripta pentru odihna întru așteptarea învierii și a vieții veșnice. Dacă s-ar compara imagini din aceste locuri acoperite de veșmântul auriu al toamnei, s-ar vădi asemănări surprinzătoare. Frumusețea dealurilor, precum și culorile ce ar putea inspira în mod fericit pe talentații pictori ne aduc aminte de ceea ce altădată domnii Țărilor Românești au avut și au păstrat, ca pe un testament de preț, dăruindu-l cu generozitate urmașilor.
În lumina istoriei moștenite de această comunitate, prin prezența de altădată a Sfântului Constantin Brâncoveanu și a familiei sale în aceste locuri, a dragostei pe care urmașii domnitorului au arătat-o față de Biserică, înzestrând-o cu moșii întinse și grijindu-se ca sfintelor zidiri de pe moșiile lor să nu le lipsească nimic, sunt de părere că și în ziua de astăzi mai pot fi întâlniți continuatori ai aceleiași tradiții, chiar dacă lăcașurile eclesiale nu mai au veniturile de altădată.
În ceea ce-l privește pe părintele paroh Corneliu Pîrvu, un gând îmi străbate mintea și inima: Dumnezeu are slujitori râvnitori în orice loc și timp. El s-a arătat pentru această comunitate a fi un păstor bun, care își pune viața pentru oile sale, iar surprinzătoarea sa realizare este deopotrivă a Bisericii întregi, cum este și a comunității ce i-a fost încredințată. Este, însă, și bucuria de a fi împreună lucrător cu apărătorii Ortodoxiei și marii domnitori de odinioară, întru sprijinirea Bisericii.