Pelerinaj în inima unei Liturghii neterminate

Pe muntele Penteli, la câțiva kilometri de Nea Makri se află o mănăstire mai puțin cunoscută pelerinilor români. Dau Penteli - așa cum o numesc grecii, sau Mănăstirea Pantocrator, după denumirea oficială, e o oază. Am găsit aici o obște de maici, discrete și bucuroase să îmi împărtășească povestea celor 179 de martiri care au plecat spre Împărăție în noaptea de Înviere.

Am ajuns la Penteli ­într-o după-amiază arzătoare, atât de obiș­nuită verilor grecești. Punctul de plecare mi-a fost Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, din cartierul Plaka al Atenei, lăcaș ce adăpostește moaștele Sfântului Nicolae Planas. Voi destăinui acest popas cu altă ocazie. După un drum de aproape o oră cu mașina și ceva staționări în trafic am început să urc pe colinele oarecum molcome ale unui munte, lăsând în urmă obositoarea capitală a Greciei. Mi-am dorit de multe ori să pun piciorul pe acest munte despre care am citit în viața Sfântului Iosif Isihastul. Știam din documentările pe care le-am făcut anterior, dar și din lecturi că și Sfântul Porfirie făcuse referiri la sfințenia mănăstirilor din această zonă a Eladei. Undeva pe versantul de sud al muntelui Penteli, lăsând în urmă case mari și răzlețe, într-o zonă predominată de pini și arbuști de mirt s-a lăsat dezvelită ochilor o mănăstire înconjurată de ziduri asemeni unei cetăți medievale. Cu un zâmbet larg mi-a deschis poarta una dintre maicile micii comunități de la Dau Penteli și m-a condus la biserică. Știind că muntele găzduiește patru mănăstiri, îmi propusesem să mă închin și să continui drumul după un scurt popas. Însă Dumnezeu a așezat altfel lucrurile.

Chemarea sfinților

„Vreți să vă spun câte ceva despre mănăstirea noastră?”, m-a abordat maica M. după închinarea în biserică. „Între secolele IX și XVII, mănăstirea noastră a avut rânduială achimită. Bise­ricuța aceasta are opt altare”, mi-a destăinuit monahia. Citind uimirea de pe chipul meu, m-a condus înapoi în mica bisericuță și a început să numere altarele ce păreau ascunse printre coloane și balcoanele etajului superior. „Părinții care au viețuit aici îna­intea noastră slujeau Sfânta Liturghie încontinuu pe aceste altare, pe parcursul a 24 de ore. Când se termina Sfânta Liturghie pe un altar, începea pe altul și astfel slujirea era continuă. Totul s-a terminat brusc în anul 1680, când întreaga obște de 179 de monahi a fost martirizată. A fost un carnagiu în adevăratul sens al cuvântului”, a continuat maica.

Am realizat imediat că sentimentul de așezare sufletească în care am pătruns odată cu intrarea pe poarta mănăstirii ascundea mai mult în spatele cuvintelor maicii. „Este acesta locul despre care a vorbit Sfântul Porfirie?”, am întrebat, așteptând cu inima la gură confirmarea. Dacă aș fi avut camera de fotografiat pregătită și binecuvântarea de rigoare, poate ar fi fost mai simplu decât să descriu în cuvinte bucuria și lumina de pe chipul maicii la auzul acestor cuvinte. „Aici e. Sfântul Porfirie a spus că mănăstirea noastră este unul dintre cele mai sfinte locuri ale Ortodoxiei și că oriunde pășim în curte e asemeni unui altar, tocmai pentru sângele părinților care au fost martirizați și îngropați. Știți că Sfântul Porfirie avea harisma de a gusta apa din izvoare înainte de a se fora și înțelegeți probabil de ce a făcut această descoperire referitoare la mănăstirea noastră, chiar către stareța de atunci, gherontisa Steliani”, a continuat maica. Mi-am îndreptat privirea către racla din naosul bisericii și am întrebat cu vocea tremurândă: „Cu 10 ani în urmă am primit la Londra un pliculeț de material bisericesc în care era țărână de lângă moaștele unor martiri din Grecia. Tot ce am reținut de la persoana care mi-a oferit darul prețios a fost denumirea Penteli. Ar fi putut fi de aici?” Fără a mai continua, maica m-a condus atunci într-o capelă construită în stânga bisericii, acolo unde pe parcursul lucrărilor de reconstruire a mănăstirii fuseseră descoperite o parte din moaștele martirilor achimiți. „Sfântul Porfirie a avut dreptate: au fost îngropați în mai multe locuri în curtea mănăstirii, iar noi îi descoperim pe măsură ce săpăm. Aici am găsit câțiva dintre părinți și am hotărât să le construim aceste morminte cu sticlă deasupra pentru ca aceia care vin să se poată închina la ei. Știind cât de sfânt e locul, am pus în pliculețe de pânză din pământul aflat lângă moaște”, a destăinuit monahia. Într-un colț al micuței capele am zărit o vitrină în care au fost așezate craniile părinților care s-au lăsat scoși la lumina zilei. Unele păreau crăpate, altele sparte de-a dreptul, cu dantura întreagă, dezvăluind tinerețea curmată brusc. Atât de multă pace și așezare sufletească amestecată cu bucurie am mai simțit doar în capela ce adăpostește moaștele părinților de la Sinai.

O Înviere martirică

Deși înconjurată de ziduri groase și înalte, Mănăstirea Pantocrator a fost atacată de pirați agarieni în noaptea de Înviere a anului 1680. Pentru a putea scăpa de atacurile piraților, de-a lungul secolelor monahii au construit un tunel care avea ca punct de ieșire portul Rafina. Se pare că un angajat al mănăstirii a trădat, dezvăluind piraților ieșirea secretă. Așa se face că în timpul Sfintei Liturghii de Înviere părinții au fost luați prin surprindere și ata­cați din interior. Pirații nu s-au mulțumit doar cu jaful și uciderea acestora, ci au măcelărit de-a dreptul obștea, creând o scenă care azi ar putea fi de neimaginat. Un singur ieromonah a scăpat, pentru a putea spune istoria acestora mai departe. Acesta a fost trimis pentru a sluji slujba Învierii la metocul mănăstirii, acolo unde munceau angajații la câmp. Când s-a întors în duminica Paștilor, a văzut de la distanță biserica arsă. Cuprins de frică, a urcat spre vârful muntelui, de unde a văzut în larg, pe mare, navele piraților. În ziua de luni a Săptămânii Luminate pirații s-au retras, iar monahul a coborât la mănăstire. Și-a găsit frații de călugărie măcelăriți: trupuri despicate de-a dreptul, intestine împrăștiate prin curtea lăca­șului, mâini și picioare tăiate. Deși martirizați, în altar, câțiva dintre părinți încă mai țineau în mâini Pâinea Sfântă, iar alții aveau îmbrățișate mâinile în rugăciune. Nu voi povesti mai mult despre carnagiul descris în documentele istoriografice ale mănăstirii, pentru că omul contemporan nu mai e compatibil unor astfel de descrieri. Însă și mai greu de pus în cuvinte este pacea corvâr­șitoare care domnește în acest loc. Se pare că părintele rămas în viață a îngropat și săvârșit slujba pentru cei 179 de martiri de la Penteli și tot el este cel care a lăsat scrisă istoria „învierii martirice”.

Reînnoirea

Până în secolul al XX-lea, mănăstirea nu a mai fost locuită. Pe 9 martie anul 1963, gherontisa Steliani însoțită de nouă maici a venit la Penteli cu binecuvântarea Arhiepiscopului Hrisostom al Atenei. A găsit doar biserica aflată într-o stare mare de degradare și o încăpere ce a servit drept chilie pentru început. Maicile au pus baza unui program de rugăciune și aparent din nimic, încet, au început să construiască. Pe 14 martie, la nici o săptămână de la așezarea în mănăstire, au primit vizita Sfântului Porfirie, care locuia în acea perioadă la dependința mănăstirii, Sfântul Nicolae din Kallisia. Harismaticul părinte a dezvăluit maicii starețe, la una din vizite, că s-a rugat Domnului să îi descopere un loc în care monahii au trăit o viață ascetică și experiențe spirituale profunde. După ce a vizitat multe mănăstiri ale Greciei, a găsit ceea ce căuta la Penteli. Sfântul Porfirie a solicitat starețului de atunci, arhimandritul Atanasios Kontogiani, să îi ofere locul pentru a-și întemeia obștea, însă a primit un refuz categoric. S-a mulțumit în schimb să slujească la bisericuța metocului. După ce mănăstirea a fost reînnoită cu obștea de maici a gherontisei Steliani, părintele Porfirie a vizitat periodic monahiile, oferind sprijin duhovnicesc și slujind Sfânta Liturghie. Tot el a povestit maicilor „că a văzut în somn, dar și fiind treaz”, tot ce s-a întâmplat aici. Ne-a spus că venerabilii martiri ai mănăstirii noastre nu au fost sfințiți doar prin vărsarea sângelui, ci și pentru viața sfântă pe care au trăit-o. „Erau prieteni cu Dumnezeu, asemeni Sfinților Pahomie, Antonie, Efrem și Isaac Siriul, Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom. Nu trăiau nici o clipă fără să comunice cu Dumnezeu. O, dacă ați avea ochi să vedeți ce a fost aici! Oriunde calci e un sfânt altar, pentru că peste tot s-a vărsat sânge și sunt sfinte moaște. Sunt multe distrugeri care se întâmplă din răutatea diavolului. Dar voi veți vedea cu toate acestea ce va fi aici peste ani. Va deveni un mare loc de pelerinaj”, ne-a spus Sfântul Porfirie în stilul său caracteristic.

„Liturghia” de după Sfânta Liturghie

Liturghia părinților achimiți, începută în noaptea Învierii anului 1680 în altarul principal al bisericii și încheiată în ceruri, continuă astăzi, în taină, în inimile maicilor de la Penteli și în pacea adusă celor care vin aici să se roage. Această oază de liniște sufletească hrănește nenumărate inimi însetate, care găsesc alinare și odihnă în Mănăstirea Pantocrator. Prima stareță a mănăstirii, gherontisa Steliani, a adormit în anul 1974. În locul acesteia a fost numită noua stareță purtând tot numele de Steliani. Aceasta a plecat la cele veșnice în octombrie 2019. Obștea de astăzi, ce numără 23 de maici, este condusă de gherontisa Teofana. În curtea complexului monahal maicile au ridicat o nouă biserică, mult mai mare comparativ cu cea a părinților achimiți. Așa cum era de așteptat, noul lăcaș de cult își sărbătorește hramul în ziua de marți a Săptămânii Luminate, dedicată pomenirii martirilor de la Penteli. Dincolo de frumusețea cântării bizantine, dar și a picturii la care maicile încă mai lucrează, m-au uimit căldura acestora și simțul duhovnicesc fin, izvorât dintr-o viață de rugăciune profundă. După Vecernie am fost invitată de maici, alături de alți pelerini, la o mică agapă cu dulciuri, ceai și biscuiți. Atât de bineprimitor a fost acest loc, încât a doua zi am revenit pentru a participa la Sfânta Liturghie. A fost uimitor să văd bucuria de pe chipurile oamenilor la sfârșit de slujbă, stând de vorbă cu monahiile. Am trăit sentimentul că Liturghia continuă în desfătarea de a fi împreună, în zâmbete, în cuvintele simple, în liniștea curții mănăstirii. Privind copiii jucându-se în preajmă și oamenii adunați cu bucurie la o vorbă și o cafea servită cu drag, am retrăit atmosfera de la Essex.