Pelerinajul, dinamica întâlnirii cu Dumnezeu

Dintre toate definirile pe care le încearcă teologia cu privire la pelerinaj, una îmi pare a fi fundamentală. Răbdare dobândită pe Calea spre Împărăţia cerurilor. E şi mesajul Evangheliei care ne spune, privitor la rodirea Cuvântului lui Dumnezeu în ţarina sufletului: „...îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac rod în răbdare“ (Luca 8, 1-15). E una din concluziile care marchează Duminicile toamnei, aceea care a premers suişului spre chivotul Cuvioasei Parascheva, primul mare pelerinaj al toamnei duhovniceşti în România. De jur împrejur o lume care se grăbeşte, aleargă spre bune şi rele cu obstinaţii sufleteşti amestecate, semn al nelucrării la cuvinte. Teama de apocalipsă amestecată cu lipsa de scrupule, frica de moarte cu dragostea uciderii celuilalt de dragul de a-ţi fi bine. Nu, nu e o lume a paradoxurilor sau contrastelor, ci o lume necrescută în Hristos. Lumea din jur, un fast-food enorm, în care graba este stare naturală şi pare a fi biruitoare. Totul se creşte rapid, se creşte forţat, se doresc rezultate grabnice, se apreciază rezultatele soft. De aceea progresele sale sunt nimicuri hiperbolizate, baloane de săpun care dispar la prima tulburare adevărată, ba chiar false. În Hristos, care este Stânca vieţii, roadele se cer mai adânci. Adâncite prin răbdare, singura care fundamentează efortul. Oameni care se identifică funcţiilor ca nişte dumnezei hrăpăreţi, vedete analfabete sufleteşte şi analfabeţi ajunşi vedete, bani care corup şi corupţi care se cramponează-n minciuni ce sfidează definitiv bunul simţ nu încap în exerciţiul răbdării. Războaie şi zvonuri de războaie. Familii arse de neiubire şi iubiri nefinalizate în familii. Toate ţin de lumea grabei, a neodihnirii pe răbdare.

 

De cealaltă parte, exerciţiul pelerinajului, care uimeşte presa, parte a mediei care, în ciuda aroganţei de a şti tot, sau poate tocmai de aceea, nu înţelege nimic. Taina Întrupării Domnului ni-L aduce pe Acesta aproape. La vremea toamnei, a strângerii roadelor, dar şi la vremea nădejdii rodului din anul ce vine, Hristos ni se face Semănător, asemeni unuia dintre noi. Ca unul dintre ai noştri de la ţară, Căruia am uitat să-I scriem sau să-I mulţumim pentru hrana de fiecare zi, pentru supravieţuirea din fiecare clipă. Pentru a rămâne cu Hristos nu-i suficient să ne dăm a fi ai Lui. Chiar trebuie să creştem o inimă bună şi curată. Şi să nu ne grăbim, alergând după roade uşoare. Rodul în Domnul Hristos nu se poate face decât în răbdare. Domnul nu ne vrea grăbiţi în creştere, ci atenţi la sporul nostru duhovnicesc; nu-i nici El grăbit în a scoate rod din noi.

 

Ca şi în cazul icoanei ortodoxe ori al Dumnezeieştii Liturghii, pelerinajul ca exerciţiu al virtuţilor este argumentat, fundamental, în Întruparea Mântuitorului. El e primul dintre Pelerini. Intră în lume ca un Pelerin care caută mântuirea omului. Dintâi Maica Domnului urcă în ţinutul muntos, în cetatea lui Iuda şi se întâlneşte cu Elisabeta, răbdătoarea soţie a lui Zaharia, preotul (Luca 1, 39-40). Din Cer în Chivotul Maicii Sale şi dinaintea recunoaşterii lui Ioan, ce se va chema Înaintemergător şi Botezător, Dumnezeu este surprins drept Pelerin. Apoi Betleemul, apoi Egiptul, apoi revenirea în Nazaret (Matei 1, 18-25 şi 2, 13-23), apoi Capernaumul... Ierusalimul, Patima, Moartea, Învierea, arătările Domnului Celui Înviat sunt ele însele articulaţii ale acestui Pelerinaj mântuitor. Ca şi Aşezarea de-a dreapta Tatălui, întru permanentă lucrare pentru mântuirea noastră. De aceea îndemnul Său este permanentul „vino şi urmează-mi“, iar după El nu merg doar Apostolii sau Femeile Mironosiţe, ci chiar noroade întregi (Matei 4, 25).

 

A merge după Hristos înseamnă să-I admiţi chemarea, ieşindu-I în întâmpinare. A creşte răbdarea pentru a dobândi curăţia inimii, a curăţa inima prin vederea minunilor Sale, tocmai pentru a dobândi răbdarea. Desigur că în lumea grabei şi a hulpăvelii de moment pelerinii par „nealiniaţi“ la valorile de mall spiritual ale societăţii moderne. Timpul lor este însă timp cu Hristos, efortul lor fizic şi sufletesc, ascetic şi mistic deopotrivă, este unul cu Hristos. Nu urcă culmea de lumină a pelerinajului decât aceia care nu se lasă furaţi de turism ieftin şi sunt rupţi de rumoarea vieţii cotidiene? Noi nu ştim. Domnul Hristos, Dumnezeul Cel Viu, nu are a pierde pe nimeni şi nu lasă fără rod nici o nevoinţă. Pelerinajul nu propune decât o cale, ţine de noi ca ea să rămână vie, în toată viaţa noastră. Căci orice creştin, după ce şi-a încheiat pelerinajul, revine la creştinismul său cotidian, crescându-se pentru Marele Pelerinaj care este Plecarea spre Înviere. Şi acolo, în Calea aceea, fiecare centimetru de biruinţă în virtute contează.

 

Când urcăm spre chivoturile iubirii lui Dumnezeu pentru om - lăcaşuri, icoane ori moaşte, n-avem să uităm că facem exerciţiul urcării la Cer. Nu pentru a-l părăsi mai apoi, ci pentru a şti că există. Şi ne aşteptă. În răbdare. În iubire şi Har.