Pelerinajul, între continuitate şi schimbare
Am descoperit cu uimire pelerinajul de la Iaşi în toamna anului 2008. Proaspăt întors în România după o lungă şi uneori obositoare „peregrinare” academică în mai multe ţări şi continente, eram dornic să aflu de cât mai multe locuri, fapte, evenimente, întâmplări care individualizau ţara mea de baştină. Printre acestea, s-a remarcat imediat pelerinajul de la Iaşi, marele şi cunoscutul pelerinaj, care m-a cucerit imediat prin complexitatea, pitorescul şi profunzimea lui.
Frecventez deci acest pelerinaj de 14 ani, atât ca cercetător al fenomenului contemporan religios, cât şi ca simplu pelerin, om plecat să caute o parte din Adevăr. Mai puţin pauza impusă de episodul COVID, toamna 2020 şi 2021, care m-a ţinut departe de el. Am publicat chiar şi o carte despre pelerinaje, numită Nevoia de Miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (Editura Polirom, 2015, multiple reeditări), în care pelerinajul de la Iaşi ocupă un loc aparte, însemnat. Îmi place deci să cred (iertare, iubiţi cititori, orice pelerin este puţin orgolios pentru efortul depus, chiar dacă nu are puterea să o recunoască) că am ajuns să cunosc destul de bine, din interior, acest pelerinaj, ca fenomen religios şi social. Pot sesiza deci continuitatea şi schimbările petrecute de-a lungul a aproape un deceniu şi jumătate de mers prin istoria religioasă a ţării.
Da, fenomen social, pentru că din punctul de vedere al cercetătorului în ştiinţele sociale - şi nu al teologului - voi vorbi în rândurile de mai jos despre acesta. Şi nu un fenomen social oarecare, ci un „fapt social total”, adică aspecte religioase, politice, economice, demografice etc., care se reunesc şi devin deodată foarte vizibile în timpul perioadei în care acesta are loc. Pelerinajul continuă să fie o uriaşă oglindă a marilor schimbări din societate, nu doar cea românească, ci şi a marilor evenimente care domină lumea. Anul acesta, de pildă, la Iaşi, s-a simţit atât pe plan simbolic, cât şi fizic, real, conflictul care se desfăşoară în imediata apropiere. Nu m-am putut abţine, în timp ce scriam aceste rânduri, să nu verific cu faimosul Google Maps distanţa între oraşul Iaşi şi Odesa. 329 de kilometri, cinci ore de drum întins cu maşina, mai puţin deci decât timpul necesar pentru un Bucureşti-Iaşi. Revenim: în momentele în care „Crucea Sfântul Iosif cel Milostiv”, una dintre cele mai mari distincţii ale Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, a fost oferită mai multor preoţi şi unei doamne, toţi implicaţi în ajutorarea în prima linie a refugiaţilor din Ucraina, emoţia a fost uriaşă, pur şi simplu plutea în aer, iar mulţi dintre cei prezenţi aveau lacrimi curate în ochi. Niciodată formula „Vrednic este!” nu a fost mai plină de miez şi de sens ca acum.
Ce este de fapt pelerinajul?
Ajungem astfel la un alt aspect-cheie al pelerinajului: dificultatea de a expune public stările emoţionale interioare ale pelerinilor şi nu doar aspectele strict rituale ale prezenţei lor la pelerinaj (închinarea, atingerea de raclă etc.), acesta din urmă fiind el însuşi un mare ritual religios. Dacă pentru teologie lucrurile sunt simple şi clare, pentru cei care provin din alte sfere ale cunoaşterii, cum ar fi filosofia sau ştiinţele sociale, nu este deloc aşa. După atâţia ani de pelerinaj, pot afirma cu certitudine un singur lucru: ştiu că nu ştiu nimic, de fapt, despre ce se petrece în profunzimea religioasă a gestului, a „actului” pelerin. Atenţie, aceasta nu înseamnă că idealizez figura pelerinului - parte dintre cei veniţi acolo o fac din pură curiozitate sau ca o formă de turism religios -, ci pur şi simplu recunosc limitele cunoaşterii a ceea ce depăşeşte umanul din noi. Pelerinajul este un fenomen de o mare densitate ontologică, plin de sens, de unde şi dificultatea pe care o resimte fiecare dintre noi de a-l explica, de a-l „traduce” pentru cei din jur. Când eşti întrebat: ce este de fapt pelerinajul?, te întrebi cu ce începi mai întâi. Sunt atât de multe de spus, atâtea aspecte, dar tocmai această ezitare fecundă îl face şi mai interesant.
Normalizarea relaţiei media cu pelerinul
Mass-media laică a fost mereu interesată şi ea de fenomenul pelerinajelor. Subiectul în sine este unul individualizat şi important, i s-au dedicat studii universitare, colocvii, articole - o minimă căutare pe internet sau, şi mai bine, în bibliotecă poate confirma afirmaţia de mai sus. Personal, cred că am constatat o anumită schimbare în modul în care mass-media se raportează la pelerinaj. Dacă în perioada anilor 2008-2012 accentul era pus mai degrabă pe senzaţionalul şi pitorescul pelerinajelor, cum ar fi hrana rituală - sarmalele, odihna pelerinilor, evenimentele medicale, inevitabilele blocaje în rând, acum cred că asistăm la o schimbare, o „calibrare” a unghiului de abordare, în sensul normalizării relaţiei media cu pelerinul. Parcă ceva mai mult respect arătat acestuia şi gestului, actului pelerin ca atare. Dar pelerinajul rămâne în continuare un subiect foarte interesant de exploatat pentru mass-media. Cum el este (şi) o formă de religiozitate populară, plină de emoţie, neprevăzut şi energie, va continua să atragă şi în viitor ochiul ager al camerelor de filmat şi nu numai.
Dimensiunea spirituală a aşteptării
La un alt nivel, cel al rândului de aşteptare, s-au produs schimbări importante în ultima vreme. În primul rând, aş dori să menţionez faptul că fumatul în rând a devenit din ce în ce mai răspândit. Nu condamn pe nimeni, nu acuz, pur şi simplu constat acest fapt şi încerc să-l „traduc” ca pe un reflex subtil, dar important al secularizării din societate. O parte dintre pelerini nu mai respectă sacralitatea rândului şi a întregului loc de pelerinaj. Poate sună ca o metaforă, dar ce este rândul de aşteptare altceva decât un lung cordon uman, legat de „generatorul de sacru” numit racla sfinţilor? Aşa cum curentul electric se transmite printr-un cablu de putere, tot la fel sacrul se „scurge”, circulă prin rând, de la primul la ultimul pelerin. Dar se pare că omul modern nu mai respectă asemenea metafore ale prezenţei. În al doilea rând, telefonul mobil şi generalizarea folosirii datelor mobile, internet la purtător, au schimbat şi ele felul în care pelerinii aşteaptă în rând. În pelerinajele din lumea catolică, efortul pelerinilor este reprezentat de mersul pe jos, de deplasare (a se vedea Santiago de Compostela, printre altele). În Ortodoxie, aşteptarea în rând, în picioare este jertfă, sacrificiu fizic, dar şi spiritual. E adevărat, poţi folosi telefonul mobil pentru a citi rugăciuni, a asculta muzică psaltică sau în alte scopuri, legate de divertisment. Fiecare pelerin este liber să aleagă, dar este clar că dimensiunea spirituală a aşteptării s-a modificat datorită contactului şi utilizării tehnologiei.
Termin cu menţionarea uriaşului efort logistic şi de organizare reprezentat de pelerinajul de la Iaşi. Spre lauda lor, organizatorii s-au descurcat admirabil. Ca o noutate (continuitate în schimbare) am remarcat în acest an prezenţa unor „ecrane din ecrane” tip led, de dimensiuni potrivite, pe care erau proiectate fragmente din slujbă, filme documentare, mărturii ale pelerinilor, istorie ecleziastică etc. Cu alte cuvinte, a fost sesizat uriaşul potenţial catehetic al aşteptării, al rândului, iar pelerinii păreau să aprecieze foarte mult prezenţa lor acolo. Mi-e greu să găsesc un final acceptabil pentru aceste rânduri. Nimeni nu poate şti cum vor evolua pelerinajele de acest fel în viitor, dar trebuie să ne considerăm norocoşi, martori şi participanţi deopotrivă, pentru că ele există în societatea românească.
(Dr. Mirel Bănică este cercetător ştiinţific în domeniul antropologiei religiilor la Academia Română)