Pelerini din copilărie

▲ „Mi-aş dori să mai ajung o dată la Iaşi, la Sfânta Cuvioasă Parascheva“▲

În copilărie, ziua de duminică avea un fel aparte. Bunica, ca şefă de ritual, insista pe curăţenie şi pe cămaşa albă scrobită proaspăt. Drumul până la biserică presupunea cam o oră de mers pe jos. Traversam două sate şi coboram o vale al cărei nume, Chilia, îl păstrez şi astăzi în minte datorită frumuseţii pădurii şi apei ce-o înconjurau. Slujba de duminică însemna pentru familia mea o trăire intensă. Recunosc, copil fiind, nu aveam răbdare şi ieşeam deseori pentru a merge la morminte. Unul dintre unchii mei mă însoţea întotdeauna. Se oprea acolo unde se afla mama lui şi cu o naturaleţe ieşită din comun, povestea ce a mai făcut în ultima săptămână, ce necazuri mai sunt şi îi cerea sfatul. La timpul respectiv, îi pusesem o întrebare simplă, dacă primeşte răspuns. „În vis, nepoate. În vis trec toţi pe la mine şi mă bucur tare mult să stau de vorbă cu ei“. L-am întrebat odată, având în vedere că era, evident, un om cu multă credinţă în Dumnezeu, ce şi-ar dori mai mult pentru a se simţi curăţat de păcate. Mi-a răspuns foarte repede şi simplu: „Mi-aş dori să mai ajung o dată la Iaşi, la Sfânta Cuvioasă Parascheva“. Mi-a povestit cum, în tinereţea lui a petrecut zile multe pe drum şi a adormit sub zidurile Mitropoliei, bucuros că a ajuns într-un oraş aşa de mare cum e Iaşul. S-a simţit curăţat şi puternic şi mi-a dat de înţeles că el simte că adevărata credinţă e acolo, la Iaşi. Şi că şi-ar dori tare mult să mai ajungă măcar o dată la Sfântă. În acei ani, nu aveam de unde să ştiu cum îmi va fi destinul. Iaşul este, astăzi, şi casa mea, şi ori de câte ori îmi doresc să ajung la Sfântă, aprind o lumânare gândindu-mă şi la unchiul meu. În zilele următoare, mulţi pelerini vor fi alături de noi, la Sărbătorile Iaşului. Ori de câte ori văd oameni simpli, de la ţară, nu pot să nu mă gândesc la ziua de duminică a copilăriei mele. În zilele de sărbătoare spirituală a Sfintei Cuvioase Parascheva ar trebui să fim încărcaţi de curăţenie şi bunătate faţă de semenii de lângă noi. Sper ca acest gen de atitudine să ne însoţească în aceste zile şi să ştim să învăţăm toleranţa faţă de toţi cei care ne sunt aproape. Toate acestea, s-ar putea spune că îmbracă şi un aer de identitate a noastră, ca români. Avem un specific aparte şi e bine să nu ne uităm obiceiurile şi să cultivăm în familie respectul faţă de simboluri. Pentru mine, Iaşul este un oraş dinamic, tânăr şi suficient de puternic pentru a se transforma într-un fel de Mecca a spiritualităţii române. În satul meu, tradiţia şi obiceiurile au rămas aceleaşi. De multe ori, când mai trec pe meleagurile natale, am senzaţia că timpul a îngheţat şi că nu sunt schimbări majore. Îl aştept pe unchiul meu să vrea să vină la mine acasă, la Iaşi. Însă, ultima oară când ne-am întâlnit, mi-a spus că lumea lui e mult mai simplă şi că are un fel de ruşine dacă se cade să vină la Iaşi, în loc să-şi trimită nepoţii. Încă îl aştept! Şi acest sentiment va rămâne ca o dulce amintire a simplităţii şi curăţeniei modului în care am fost crescut de oameni care m-au învăţat să îmi regăsesc rădăcinile în credinţă.