„Penitentul îşi descoperă taina sa preotului ca nimănui altuia“

Taina Spovedaniei reprezintă un moment în care credinciosul se deschide cu întreaga sa fiinţă în faţa preotului, mărturisind toate faptele şi gândurile sale ascunse, pe care nu le poate încredinţa nimănui altcuiva şi de care doreşte din toată inima să fie izbăvit şi însănătoşit. Cu toate acestea, încrederea totală şi încredinţarea inimii nu se pot face întru totul dacă nu există şi de cealaltă parte iubire, înţelegere, dorinţă puternică de a oferi sfaturi duhovniceşti potrivite şi de a semăna în sufletul celui care se căieşte de păcatele săvârşite seminţele virtuţilor creştine.

Părintele Dumitru Stăniloae afirma despre Taina Spovedaniei: „Se poate spune că Taina aceasta este o Taină a comunicării intime şi sincere între penitent şi preot, sau chiar o Taină a comuniunii între ei. În ea preotul pătrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunăvoie; nu rămâne la un contact superficial şi trecător“ (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă“, vol. III, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 133). Dialogul cu persoanele din jurul nostru, fie la locul de muncă, fie chiar şi în familie, se poate dovedi unul superficial, din cauza lipsei de înrâurire duhovnicească de care suferă majoritatea covârşitoare a oamenilor în zilele noastre. Această lipsă de iubire sufletească, de trăire duhovnicească, ne conduce inevitabil la o slăbire a relaţiei pe care o avem cu cei din jurul nostru, ajungând până la o „infirmitate“ a sufletului, incapabil să mai empatizeze cu ceilalţi. Omul devenit amorf nu reuşeşte să îşi deschidă inima în faţa nimănui, pentru că a ajuns la stadiul în care părerea celorlalţi preţuieşte mult prea puţin în ochii lui şi este încredinţat că orice mărturisire a adevăratului său eu constituie un risc major, o expunere prelungită care îi va dăuna pe termen lung. Gândirea aceasta „strategică“ ne transformă, însă, în veritabile monumente funerare, după cuvântul Mântuitorului: „Semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia“ (Matei 23, 27). Cu totul altfel stau lucrurile cu persoanele care se spovedesc, pentru că acestea au găsit modul fericit în care pot dezvălui toate patimile şi gândurile care le frământă sufletele şi le fac să sufere.

Preotul - model desăvârşit al iubirii divine

Desigur, dialogul existent în Taina Spovedaniei este înlesnit sau îngreunat de preotul la care credinciosul ajunge să se spovedească. Acesta trebuie să dea dovadă de multă înţelepciune şi înţelegere pentru a nu-l conduce pe penitent la cele două extreme: tratarea laxă a păcatelor săvârşite sau deznădejdea. Tot părintele Stăniloae evidenţia că „de la început până la sfârşit Taina aceasta se petrece între două persoane într-o relaţie de intimitate. Şi relaţia aceasta este înlesnită pentru penitent de faptul că preotul i se înfăţişează ca vorbindu-i în numele Domnului, atât cu iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, cât şi cu seriozitatea care-l opreşte de la bagatelizarea slăbiciunilor sale. În faza mărturisirii, penitentul îşi descoperă taina sa preotului ca nimănui altuia şi preotul cunoaşte exclusiv taina lui“ (Ibid., p. 135). Toate momentele în care penitentul simte că preotul nu este suficient de atent, că se grăbeşte sau că tratează cu lejeritate orice aude, sunt cruciale deoarece îl pot face fie să devină la rândul său neglijent cu propria mărturisire, fie să decidă în defavoarea continuării actului de spovedanie - nu la momentul respectiv, desigur, dar pe viitor. Cu toate acestea, preotul are nevoie şi de o anumită „detaşare“, fără a se înţelege prin aceasta un sinonim al indiferenţei sau nepăsării. El nu poate să se lase influenţat de ceea ce aude într-un mod negativ, judecându-l pe penitentul din faţa sa ca fiind foarte păcătos şi greu de îndreptat şi arătând cu asprime acest aspect, chiar dacă acesta din urmă aşa este, sau lăsându-se manipulat de unii creştini care îşi evocă mai mult virtuţile decât slăbiciunile în încercarea lor de a poza în persoane cu un înalt grad de spiritualitate. Este nevoie, mai presus de toate, de discernământ şi multă rugăciune, încredinţarea în mâinile Domnului fiind condiţia de bază în stabilirea canonului, nu propria pricepere spirituală, oricât de mare ar fi aceasta. Sfântul Serafim de Sarov afirmă că atunci când preotul vorbeşte după mintea proprie, poate greşi, oricât de iscusit ar fi din punct de vedere duhovnicesc, dar atunci când caută să vorbească din încredinţarea lui Dumnezeu, gândul bun se formează de la sine în inima sa la momentul potrivit. Se poate întâmpla şi să nu vină vreun cuvânt şi, în acest caz, înseamnă că penitentul nu este încă pregătit pentru a-l primi, urmând să îl dobândească din partea Domnului la momentul potrivit. Aşa cum observă părintele Dumitru Stăniloae: „Prin mărturisire penitentul face primul act de ridicare deasupra păcatului, ajutat de rugăciunile introductive şi de îndemnurile preotului, sau şi de întrebările lui. Preotul îl ajută tot timpul mărturisirii, prin încurajarea la mărturisire, nemanifestând vreo lăcomie interesată de a şti, sau vreun semn de deosebită surpriză neplăcută, care ar putea frâna pornirea penitentului spre mărturisire; dar nici nepăsare, absenţă sufletească, plictisire sau grabă, ci o foarte umană înţelegere, care totuşi vrea să creeze şi să menţină starea de căinţă în penitent. El trebuie să arate prin faţa lui că păcatele aflate nu creează o situaţie de disperare pentru penitent, dar nici nu trebuie bagatelizate“ (Ibid., pp. 138-139).

Încrederea penitentului în Dumnezeu

Aş dori să închei acest material prin deschiderea unei noi teme pe care o voi trata într-un articol pe viitor: încrederea penitentului în lucrarea lui Dumnezeu. Mult prea des, unii credincioşi înconjoară marea şi uscatul pentru a găsi duhovnicul perfect, incapabili să îşi observe propriile obsesii şi patimi care îi împiedică să conştientizeze că un duhovnic bun are în primul rând ucenici buni. Iar aceşti ucenici buni se gândesc în primul rând la lucrarea lui Dumnezeu prin preotul lor duhovnic, nu la calităţile sau defectele acestuia din urmă. Desigur, un duhovnic bun va avea şi o viaţă virtuoasă, dar această viaţă diferă în funcţie de propria sa fire. Nu blândeţea sau asprimea, nici iubirea sau detaşarea, nici capacitatea de empatizare sau mintea ascuţită sunt calităţile pe care trebuie să le căutăm în primul rând la un preot duhovnic, ci acestea două: discernământul şi rugăciunea pentru cei care vin să se spovedească. Numai astfel, Dumnezeu poate să intervină în viaţa fiecăruia dintre noi cu eficienţă maximă. Din partea credincioşilor se cere credinţă în Dumnezeu şi ascultare, dar nu una oarbă, la milimetru, ci una întemeiată pe iubire, fidelitate faţă de cuvântul Evangheliei şi observare atentă, nu scrupuloasă a propriilor trăiri. Însă totul trebuie lăsat pe seama lui Dumnezeu, cu încredere în lucrarea Sa prin preot aşa cum este acesta, cu scăderile sau virtuţile sale.