Pentru cei ce s-au oprit din creştere

În Statele Unite, pe la jumătatea secolului trecut, unul din angajaţii Biroului pentru brevete şi-a dat demisia. Simţea că locul acela de muncă nu-i mai oferea nici o satisfacţie, nici un viitor. Omul socotea că toate invenţiile de făcut se făcuseră. Nu gândea totuşi prea adânc. O dovedesc toate lucrurile noi care au apărut de atunci încoace. Telefonul mobil, calculatorul, internetul sunt doar câteva din minunile în ghilimele ale lumii noastre, de neimaginat pentru cei care s-au născut cu câteva generaţii în urmă. Cel care demisionează gândind că nu mai e nimic de făcut are mentalitatea unui om care încetează să mai crească. Astfel de oameni întâlnim des astăzi. E şi cazul unei adolescente care, venită cu prietena sa la o profesoară de sport, a fost întrebată dacă era interesată să înveţe a juca volei. Răspunsul ei nu are nevoie de comentarii: „Nu, mulţumesc. Prietena mea este interesată de volei. Eu am învăţat să joc volei săptămâna trecută.“

Nu poţi spune despre nici un lucru că l-ai epuizat. Aceasta se verifică în orice domeniu, dar mai cu seamă în ceea ce priveşte credinţa. Creştinismul nu se termină odată cu orele predate la şcoală. Acolo doar începe. Cine crede altfel se înşală sau e superficial. Să nu uităm cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa: „Numai cel ce urcă stă cu adevărat. Cine stă fără să urce, fără încordare în urcări, mai degrabă cade.“ (Augustin Păunoiu, adaptare după o pildă din volumul „Vitamine duhovniceşti“, vol. 1, Editura Sophia, 2007)