Pentru dragostea curată

Este o vreme a protestelor, când lumea s-ar vrea schimbată şi-ar vrea o altă ordine morală. Lumea, din mireasă a lui Hristos, cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, se visează atinsă şi îmblânzită de stăpâni noi, care nu o cunosc în profunzime. Vor ajunge oamenii normali puţini, doar o sectă, cum aprecia cunoscutul actor Dan Puric? Pentru lucrurile fireşti, care sunt aşa cum le-a lăsat Dumnezeu, nu luptă nimeni.

Şi totuşi, în 1945, apărea editat de Fundaţia Regele Mihai, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Cântecul de revoltă, de dragoste şi de moarte scris de Geo Bogza. Iată că omul superior nu se risipeşte în revolte minore, nu se întristează având motive pseudo-tragice, motivul tristeţii putând fi nu dragostea neîmpărtăşită, pasională, ca la romantici, ci imperfecţiunea iubirii - iubire care singură poate împlini şi poate ridica fiinţa umană deasupra "destinului biologic al lumii". În mottoul poemului, Geo Bogza este explicit: "Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam/ zece degete, în loc de o sută; sau mai bine/ unul singur, putând să se prefacă-în fulger/ că trebuia să merg pe pământ, în loc să zbor;/ sau mai bine să fi fost într-o mie/ de locuri deodată; totul mă chinuia atunci, dragostea dintre/ bărbaţi şi femei, pe care eu aş fi vrut-o altfel, supranaturală/ o întâmplare fantastică, la care să participe/ oceanele, cu vastitatea şi profunzimea lor,/ deznădăjduit eram, şi plin de o cumplită/ revoltă, împotriva mizerabilei mele/ condiţii umane/ visând mereu flăcări mari, apocaliptice, care/ să prefacă în scrum sărmanele noastre/ fiinţe imperfecte şi vulnerabile,/ tânăr îmblânzit, haotic, revoltat mai întâi/ de destinul biologic al lumii." Dacă este al tinereţii spiritul de revoltă, atunci să fie şi partea spirituală implicată, şi revolta să fie un strigăt care să exprime nevoia de împlinire, de depăşire a pragului biologic printr-o spiritualizare treptată. Tânărul din poem era chinuit de dorinţa unei iubiri pe care ar fi dorit-o supranaturală, caracterizată de vastitate şi profunzime, la care să participe tot universul, aşa cum a fost şi intenţia lui Dumnezeu atunci când a creat lumea. De ce astăzi condiţia umană nu mai produce deznădejde în rândul tinerilor? De ce nu se mai aude strigătul lor de protest faţă de cei care nu îi mai lasă să viseze la frumuseţile lumii? Vulnerabilitatea şi imperfecţiunea fiinţei omeneşti sunt de obicei resimţite la bătrâneţe, dar iată că tânărul vizionar din poemul lui Geo Bogza ni le readuce în atenţie. Cunoaşterea de sine, în adolescenţă, aducea un dezechilibru persoanei respective, o criză identitară. Starea de spirit era aceea sugerată mai sus, chiar dacă nu întotdeauna era trăită atât de acut; tânărul era revoltat de destinul biologic al lumii. Într-o formă sau alta, tinerii trăiau dilemele lor morale şi micile experienţe care ridicau mari întrebări. Acum destinul biologic pare să nu mai ridice întrebări, să nu mai provoace crize identitare în rândul tinerilor. Pseudocultura nu subliniază în nici un fel dorinţa profund umană de a zbura, de a te ridica de la pământ, de a fi prezent. A avea o sută de degete, a fi într-o mie de locuri deodată semnifică sensibilitatea faţă de această lume care provoacă la cunoaştere. Dragostea prost înţeleasă poate fi un dezastru. Adolescentul se întreabă, problemele sufleteşti îl fac să aibă nopţi de insomnie şi în egală măsură de poezie. Frumuseţile lumii sunt îndepărtate, tânărul intuieşte că prin experienţele sale nu are acces la Frumuseţe. Este aşadar plin de nostalgie, de un dor neînţeles şi vag pentru ceva ce şi-ar dori să fie, dar nu ştie să descrie cu exactitate. Ceea ce ştie, ceea ce simte reprezintă faptul că o anumită formă de dragoste este dezastru pentru spiritul lui tânăr. Căci astfel se încheie Cântecul de revoltă, de dragoste şi de moarte: "Oceane şi nebuloase din nopţile mele de febră şi de insomnie/ oceane şi nebuloase, îndepărtate splendori, din nopţile mele de poezie,/ când aplecat deasupra cuvintelor ca peste/ tăioase săbii/ le-am strâns, plin de nostalgie şi revoltă, în/ cântecul fecioarei galbene rudă cu marile/ cu îngrozitoarele dezastre ale dragostei."