Pentru mulţi, pacea înseamnă siguranţa unui copil în drum spre şcoală

Cu numai trei-patru decenii în urmă, reflecţiile despre pace erau nelipsite din orice ziar, revistă sau almanah. Indiferent de profilul publicaţiei, de la micile reviste pentru copii până la buletinele oficiale patronate de mari instituţii ale societăţii româneşti socialiste, toate acestea reflectau din belşug în conţinutul lor valenţele şi virtuţile păcii. Această stare de fapt poate fi confirmată nu doar de cei care au trăit în acele vremuri, ci şi de oricine mai are astăzi curiozitatea să parcurgă cuprinsul unei astfel de reviste. Dacă motivaţiile acestei adevărate campanii media în favoarea păcii sunt binecunoscute, mai interesant de observat este reacţia instinctivă pe care cuvântul „pace“ o trezeşte astăzi în subconştientul unor generaţii care, ani de-a rândul, au fost bombardate ideologic cu sloganuri, pancarte, demonstraţii şi ovaţii isterice.

În urmă cu doi ani, am participat în Germania la un workshop internaţional pe tema combaterii violenţei în societatea contemporană. Un număr de douăzeci de tineri din cincisprezece ţări, de pe patru continente, erau invitaţi să prezinte în cadrul seminarului forme de violenţă care afectează societăţile din care provin şi căi de posibilă combatere a acestor nefericite stări de fapt. Ideile aveau să fie exprimate într-o formă artistică în cadrul unor compoziţii muzicale care urmau a fi prezentate într-un mini-concert ambulant, în care mai importantă decât acurateţea şi virtuozitatea pieselor muzicale era motivaţia, background-ul şi povestea fiecăruia dintre participanţi. Prima reacţie pe care am avut-o aflând de organizarea acestui workshop a fost una de reţinere, subiectul păcii şi al non-violenţei nefiind unul dintre cele mai arzătoare în peisajul preocupărilor mele cotidiene. Cu atât mai mult cu cât, instinctiv, şi aici este suficient loc de mea culpa, asociam ideea de pace cu fraze pompoase, meşteşugite, dar fără conţinut, cu sloganuri, demonstraţii şi alte astfel de lucruri plictisitoare. Am luat totuşi participarea la acest workshop ca pe o provocare, pentru ca pe parcursul seminarului să-mi dau seama că, neprezentându-mă, aş fi ratat şansa de a asculta oameni pentru care pacea nu era nicidecum un slogan, ci un ţel deocamdată neatins şi o dorinţă. În Africa, spre exemplu, există, în prezent, sute de mii de copii înrolaţi forţat în armate şi antrenaţi de mici să devină nişte veritabile maşini de ucis, pentru care familia, educaţia, timpul liber sunt la fel de străine cum sunt alimentaţia sănătoasă, igiena sau asistenţa medicală. În numeroase ţări din America Latină, luptele de stradă şi stările de conflict existente între facţiuni politice animate de dorinţa de putere, provoacă victime comparabile anual cu cele ale unui război. În multe provincii indiene, paginile ziarelor sunt zilnic asaltate de ştiri despre conflictele între populaţia musulmană şi cea de religie hindusă în teritorii revendicate de secole de reprezentanţii ambelor religii. Aceeaşi situaţie nefericită domină zona Orientului Mijlociu, unde conflictele trenează de ani fără o rezolvare satisfăcătoare pentru părţile beligerante. Despre multe din aceste conflicte suntem informaţi la aproape fiecare buletin de ştiri, şi ele sunt atât de frecvente încât aproape că par o normalitate. Când aud că într-o piaţă din Irak, explozia unei maşini capcană a ucis nouă civili, dintre care mai mulţi copii, mi se pare că nu este chiar aşa de grav în comparaţie cu săptămâna trecută, când într-un accident asemănător au murit „cel puţin“ douăzeci de persoane. Cu câteva zile în urmă, căutând un articol într-o revistă din anii â70, am găsit din întâmplare o vastă pledoarie în stil socialist la adresa păcii şi a non-beligeranţei. Prima reacţie a fost, instinctiv, una de repulsie faţă de o temă dezbătută programatic pe multe pagini, dar fără multă consistenţă. La fel de repede mi-am amintit însă că, pentru milioane de oameni, pacea înseamnă siguranţa unui copil în drum spre şcoală, alimentarea în condiţii normale a unui spital, fonduri cheltuite în favoarea educaţiei, a sănătăţii, a transporturilor în condiţii normale. Mi-am amintit că reacţia instinctivă de indiferenţă sau repulsie faţă de problematica păcii nu este una normală. Chiar dacă nu mă va transforma vreodată într-un fervent activist în favoarea acestei cauze, măcar mă va împiedica să impietez prin ignoranţă asupra suferinţei şi dramelor prin care trec chiar în aceste clipe milioane de oameni.