Pentru o cultură profundă

Biserica a avut întotdeauna preocuparea de educare a poporului în spiritul unei înalte spiritualităţi, ţelul urmărit fiind formarea unui om desăvârşit. Creştinismul răsăritean a propus un ideal de om superior. Literatura bizantină a creionat drumul eliberării de patimi, precum şi tipul omului comunitar pe care îl avea în vedere. Românii au preluat linia directoare a literaturii bizantine, dorind să creeze o comuniune în care fiecare persoană, cu identitatea proprie, să fie pusă în lumină.

Părintele Stăniloae stabileşte unele dintre dimensiunile ethosului nostru. Astfel, o dimensiune generală a spiritului românesc este echilibrul. În nici un caz echilibrul nu este în legătură cu mediocritatea. Părintele Stăniloae consideră că „poporul nostru a păstrat o spiritualitate proprie, care îl face capabil de o intermediere în dialogul cultural mondial ce se anunţă“. Există pericolul de a nu ne conserva spiritualitatea proprie, de a renunţa la identitatea noastră culturală, de a deveni, pe scena istoriei, un popor cu o fragilitate care ar trebui să ne dea de gândit. Cred că este nu doar rolul Bisericii de a privi critic traseele culturale actuale, dar trebuie creată şi o mişcare literar-artistică-filosofică purtătoare a mesajului creştin. În general creştinul, obişnuit cu scrierile sfinţilor, se mulţumeşte să spună „cultura nu mântuieşte“ şi se îndepărtează, pe bună dreptate, de o cultură indiferent-atee, fără să sesizeze pericolul că lipsa unei identităţi proprii, culturale, care să ţină seama de identitatea noastră religioasă, dar şi structurală, poate avea consecinţe dintre cele mai rele, ducând până la alienare. La Târgul „Gaudeamus“ a fost lansată o carte, aflată la a treia ediţie, anume „Aisbergul poeziei moderne“, scrisă de criticul şi scriitorul Gheorghe Crăciun. Am citit cu uimire opiniile formulate în spiritul unei generaţii care are deja proiectată o statură în literatura română, statură pe care nu se poate să nu o iei în considerare. Mă refer, evident, la generaţia optzecistă. Procesul de sincronizare a literaturii noastre cu literatura occidentală include şi faptul că din anii â70-â80 a început să se scrie o altfel de poezie - după tiparul poeziei americane. Poetica noastră modernă, reflexivă, este „o poetică a profunzimii, a stratificărilor, a voalurilor succesive, a matricei ascunse.“ Ca alternativă avem poezia americană, tranzitivă: „Poetul tranzitiv e un adept al suprafeţei, al planului, al cauzalităţii mecanice sau al indeterminismului cuantic, al unei existenţe fără esenţă, dezvăluită clipă de clipă, într-o temporalitate plenară, autosuficientă, înţeleasă ca pură existenţialitate. Poezia tranzitivă este preocupată nu de omul generic, ci de omul istoric, nu de omul metafizic, ci de omul biografic. Pactul pe care ea îl propune cititorului este un pact al vieţii contingente, hedonist sau masochist după caz.“ De ce am prefera noi, românii, spiritualităţii noastre profunde o cultură „a suprafeţei“? Unul dintre poeţii americani, OâHara, are o teorie despre relaţia scriitor-cititor, care nouă nu ni se potriveşte deloc. Gheorghe Crăciun afirmă că pe OâHara „îl deranjează“, în relaţia cu cititorul, caracterul oracular al poeziei, efortul acesteia de a fi cu orice preţ profundă, de a-l îndopa pe destinatarul ei cu gânduri şi sentimente înălţătoare. În viziunea sa, poezia sa e o îndeletnicire mai vulgară decât pare şi faptul acesta e exprimat cu ajutorul unei comparaţii cu vădite intenţii vulgarizatoare: „Prea mulţi poeţi se poartă ca o mamă între două vârste, ce-şi sileşte copiii să mănânce prea multă carne cu cartofi, îmbibaţi în natura încinsă a cărnii (şi în lacrimi). Nu e treaba mea dacă până la sfârşit ei mănâncă sau nu. Orice făptură (plăpândă) hrănită cu forţa ajunge la anemie (şi la sterilitate). Nimeni nu trebuie silit să înghită ceva de care nu are nevoie.“ Acest poet ajunge să vorbească despre moartea literaturii. Poezia sa nu ţine seama nici de problemele formei, nici de problemele conţinutului, nu promite nimic. Este amorfă. Spiritualitatea creştin-ortodoxă nu ar fi putut nicidecum naşte asemenea idei, pentru că este de o mare profunzime şi scopul ei este de a înnobila omul, de a-l spiritualiza, şi nu în mod forţat, ca o mamă care îşi sileşte copiii să mănânce carne cu cartofi, ci, dimpotrivă, chemând, atrăgând prin frumuseţe şi prin mister pe cel care va trebui să redescopere el însuşi sensurile profunde ale existenţei sale. Omul creştin nu trăieşte cu sentimentul temporalităţii plenare, autosuficinete, ci pentru el timpul se înrudeşte cu veşnicia. Biserica îşi păstrează de secole avedărul ei cu care ne hrăneşte, şi nu forţat. Căci suntem foarte frumos chemaţi: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă, şi cu dragoste să vă apropiaţi!“ Şi cum am putea, atunci, adera la o altă cultură, a superficialului, a temporalităţii ucigătoare?