Perdea sau perete? De ce-ar fi important?

Uneori, detaliile par mai importante decât ideile enunţate pompos, mai ales dacă sunt inserate delicat. 2 Paralipomena 3:14 menţionează o perdea despărţitoare între Sfânta Sfintelor şi Sfânta: "După aceea au făcut o perdea de torturi purpurii, stacojii şi albastre şi de vison, iar pe ea a închipuit heruvimi".

Ceea ce este foarte interesant, această perdea (parokhet) nu apare menţionată în descrierea Templului solomonian din 3 Regi 6. Acolo se spune doar că Solomon "a întins lanţuri de aur în faţa debirului (Sfânta Sfintelor)" (3 Regi 6:21), ceea ce Biblia sinodală traduce prin "pe dinaintea catapetesmei", deşi termenul "catapeteasmă" (perdea) nu apare nici în ebraică, nici în greacă. Septuaginta chiar a preferat să translitereze dabir ca echivalent pentru locul cel mai sfânt (Sfânta Sfintelor). De asemenea, termenul tradus prin "lanţuri", ratiqot sau ratuqot, apare doar aici (fiind aşa-zis hapax legomenon, "citit o singură dată"). În v. 31 sunt menţionate "uşi": "Pentru intrat în Sfânta Sfintelor, a făcut uşi de lemn de măslin care se deschid în două părţi, cu uşori în cinci muchii". Şi aici, iarăşi, unii termeni prezintă dificultăţi. De exemplu, cuvântul âail, care apare şi în Iezechiel 40, desemnează "stâlpul uşii", Sinodala traducând prin "care se deschid în două părţi", deci uşi "batante". Septuaginta îl înţelege ca "din lemn de ienupăr sau cedru" (arkeuthinos). De asemenea, dificil de interpretat este şi termenul "uşori încinciţi" (calchiat şi în greacă). Uşa ar avea formă de pentagon (ca în Revised Standard Version) sau uşorii au cinci muchii, o descriere oricum destul de curioasă. În orice caz, chiar dacă sunt menţionate lanţuri şi uşi, descrierea din 3 Regi 6 sugerează prezenţa unui perete de lemn, probabil de cedru (cf. 3 Regi 6:15) îmbrăcat în aur (cf. vv. 20.22), care desparte debirul (Sfânta Sfintelor) de sala propriu-zisă (Sfânta). De aceea, chiar dacă termenul ca atare nu apare în original, Biblia sinodală intuieşte corect prezenţa unei "catapetesme", dar nu în sensul grecesc, de "perdea" textilă, ci analogă catapetesmei Bisericii răsăritene, ca un panou de lemn care desparte altarul de naos, împărţit în registre şi având icoane într-o dispunere programatică. Iată cât de modernă poate fi o traducere! Dacă însă templul lui Solomon avea un perete de lemn, de ce vorbeşte atunci textul din 2 Paralipomena 3 de "perdea"? Perdeaua Cortului Sfânt Termenul parokhet este specific redactării sacerdotale din Pentateuh, fiind tradus de Septuaginta prin katapetasma, "perdea" (de la verbul petannymi "a întinde", "a desfăşura"), de unde derivă şi "catapeteasmă". El apare în descrierea Cortului Sfânt, construit în pustie în vremea ieşirii din Egipt. "Să faci o perdea (parokhet) de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă; / Şi s-o atârni cu verigi de aur pe patru stâlpi din lemn de salcâm, îmbrăcaţi cu aur şi aşezaţi pe patru postamente de argint. / După ce vei prinde perdeaua în copci, să aduci acolo după perdea chivotul legii şi perdeaua vă va despărţi astfel sfânta de Sfânta Sfintelor" (Ieşire 26:31-33; cf. 36:25). Perdeaua joacă un rol foarte important. Chivotul sfânt este aşezat "după perdea" (Ieşire 26:33), masa cu pâinile punerii înainte "dincoace, în afară de perdea" (26:35; cf. 40:22), la fel şi sfeşnicul de aur (Ieşire 27:21, în Biblia sinodală v. 20; cf. şi Levitic 24:3) şi jertfelnicul tămâierii (Ieşire 30:6; cf. 40:26). Perdeaua reprezintă aşadar centrul, în jurul căruia se structurează cele două spaţii diferite: Sfânta şi Sfânta Sfintelor. În Ieşire 35:12 şi 39:34, perdeaua (parokhet) poartă o denumire dublă: parokhet hammasakh "perdea acoperitoare". În Ieşire 40:3, deşi Biblia sinodală redă "dinaintea chivotului să atârni perdeaua" (asemănător şi în v. 21), verbul sakhakh înseamnă "să acoperi". Rolul perdelei era aşadar şi acela de a acoperi chivotul, păstrând taina dumnezeiască în legătură cu cel mai sacru obiect din Cortul Sfânt. Când se pornea în călătorie, în cursul peregrinărilor prin pustie, chivotul sfânt chiar se învelea în această perdea (cf. Numeri 4:5). "Perdeaua" funcţionează apoi şi cu un rol cultic. În Levitic 4:6.17, în cazul jertfei de păcat grave a arhiereului sau a întregului popor, preotul îşi înmuia degetul în sângele victimei şi stropea de şapte ori "înaintea Domnului, asupra perdelei locaşului sfânt". În special, perdeaua era foarte importantă în cadrul ceremonialului Zilei Ispăşirii, când se iertau tuturor păcatele pe un an. Atunci, arhiereul (marele preot) intra dincolo de perdea, înaintea chivotului sfânt, singura ocazie permisă într-un an întreg, dar trebuia să suplinească prin fum mult funcţia de "acoperitoare" a perdelei. Altfel spus, când se confrunta direct cu chivotul sfânt, în lipsa perdelei arhiereul trebuia să-şi creeze el însuşi "o perdea de fum" ca să nu privească direct spre chivotul de deasupra căruia Se făcea cunoscut şi vorbea Iahve (Ieşire 25:22). Acum, marele preot, şi nu preotul ca în cazul jertfei de păcat, stropea cu sânge deasupra şi înaintea capacului (curăţitorului), şi nu asupra perdelei. S-ar putea deci spune că pentru jertfele de păcat mai grave, perdeaua (parokhet) juca rolul capacului ispăşitor (kapporet) al chivotului de la Ziua Ispăşirii. De altfel, între ele exista şi o paronimie, una fiind parokhet, iar celălalt kapporet. Cort şi Templu Revenim la întrebarea pusă mai sus, reformulând-o: de ce Istoria cronistă vorbeşte de perdea în Templul lui Solomon, când Istoria deuteronomistă nu cunoştea aşa ceva, ci presupunea doar un panou de lemn? Istoria cronistă cunoştea două realităţi diferite, fundamentale pentru cercurile preoţeşti din care făcea parte şi autorul cronist: Cortul Sfânt construit de Moise şi Templul din Ierusalim construit de regele Solomon. Cortul Sfânt, cu descrierea sa opulentă din redactarea sacerdotală a Pentateuhului (Codul Preoţesc), nu este de altfel nimic altceva decât retroproiectarea în perioada Exodului a Templului solomonian, devenit prin prisma redactării sacerdotale "portabil" (cf. J. Wellhausen, Prolegomena zur Geschichte Israels, Walter de Gruyter, Berlin/New York, 2001 retip. ed. 6 din 1927, p. 36). Dar Cronistul a mers mai departe. Ca şi în alte cazuri, el doreşte să demonstreze sensul profund al istoriei, decelând fire conectoare care pun în relaţie diverse elemente. Aşa de exemplu, chiar la începutul capitolului în care se află şi textul nostru, muntele sacrificiului lui Isaac, Moria, nu este altul decât Sionul (2 Paralipomena 3:1), unind astfel istoria patriarhilor cu istoria monarhiei din Iuda. Acum, Cronistul foloseşte redactarea sacerdotală a Pentateuhului suprapunând-o tacit peste descrierea Templului lui Solomon din Istoria deuteronomistă. În 2 Paralipomena 3:14, aşa cum observă John Van Seters, "Perdeaua a fost inclusă în descrierea templului lui Solomon de către Cronist pentru că stabilea o continuitate importantă între Cortul lui Moise şi templul lui Solomon" ("The Chroniclerâs Account of Solomonâs Temple-Building: A Continuity Theme", în: M. Patrick Graham / Kenneth G. Hoglung / Steven L. McKenzie (ed.), The Chronicler as Historian, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1997, JSOTSup 238, pp. 292-293). Simţul teologic deosebit al Cronistului va fi urmat în arhitectura ulterioară a templului. Lipsind încă în descrierea Templului lui Iezechiel, nefiind sigură nici în Templul lui Zorobabel, ea apare cu siguranţă în Templul lui Irod, după cum notează istoricul iudeu Iosif Flaviu în Războiul iudaic 5:5: "Încăperea cea mai retrasă spre interior măsura 20 de coţi şi era separată de exterior tot printr-o catapeteasmă. Înlăuntrul ei nu se afla nimic: nimeni nu avea voie să intre acolo, nici s-o atingă sau să-şi arunce privirea în ea; i se spunea "Sfânta Sfintelor"" (Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. G. Wolf / I. Acsan, Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 396). Perdeaua apare de altfel şi în Evanghelile sinoptice. La moartea Mântuitorului pe cruce, "catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos" (Marcu 15:38; cf. şi Matei 27:51), "pe la mijloc" (Luca 23:45). După Sf. Ioan Gură de Aur, "glasul mare" al Mântuitorului cu care a strigat şi Şi-a dat Duhul (Matei 27:50) a fost cel care a sfâşiat catapeteasma, lucru acesta întâmplându-se nu spre ocara templului, ci "ca să le arate iudeilor că sunt nevrednici de templu, că nu merită să stea în el", dar şi ca "profeţie a pustiirii de mai târziu a templului" de către romani (în 70 d.Hr.) (cf. Omilii la Matei, 88:1, în: Scrieri. Partea a treia, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, PSB 23, p. 983). Fără genialitatea teologică a Cronistului însă, această continuitate neîntreruptă dintre Cortul Sfânt, Templul din Ierusalim, Templul lui Zorobabel şi cel al lui Irod din vremea Mântuitorului nu ar fi fost posibilă.