Pericolul funcțiilor înalte
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XL, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 489
„- Dar cel cu o funcție înaltă, îmi poți spune, face tot ce vrea. (...) Cuvintele acestea pornesc din gura unor oameni îndrăgostiți de cele din lume, din gura unor oameni lipiți de pământ. Pe omul duhovnicesc însă nimic nu-l poate mâhni. Ce rău poate să-i facă? Își va pierde funcția? Și ce-i cu asta? Dacă a pierdut-o pe drept, este spre folosul său; că nimic nu supără pe Dumnezeu ca a fi preot fără să meriți. Dacă a pierdut-o pe nedrept, atunci osânda se îndreaptă spre cel ce l-a depus din treaptă, nu spre el; că acela care suferă o nedreptate și o suportă cu bărbăție dobândește prin asta mai mare îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Să nu urmărim, dar, să avem funcții înalte, să fim înconjurați de onoruri și putere, ci să fim virtuoși și filosofi. Funcțiile înalte împing de multe ori la fapte care nu-s pe placul lui Dumnezeu. Trebuie să ai suflet tare ca să îndeplinești o funcție înaltă așa cum trebuie. Cel care nu are o astfel de funcție filosofează vrând-nevrând; cel care are o funcție înaltă însă pățește ceea ce ar păți un bărbat care ar trăi la un loc cu o fată plăcută la chip și frumoasă, dar care ar fi primit poruncă să nu se uite la ea, fără a fi pedepsit. Așa e și puterea. De aceea pe mulți funcția înaltă i-a făcut chiar fără voia lor să înjure, i-a scos din fire, le-a luat frâul limbii, le-a deschis ușa gurii; sufletul lor, purtat ca de vânt, scufundă corabia în cel mai mare adânc de păcate. Pe un om înconjurat de atât de mari primejdii îl admiri? Un astfel de om spui că merită imitat? Ce nebunie! În afară de cele ce ți-am spus, mai gândește-te câți dușmani, câți pârâși, câți lingușitori nu-l înconjoară! Spune-mi, merită un astfel de om să fie socotit fericit? Cine o poate spune?”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)