Persecuţii şi permisivitate faţă de creştini

Dacă ne îndreptăm atenţia asupra personalităţii lui Septimius Sever, atunci observăm un om cult, priceput din punct de vedere oratoric, cinstit în judecarea celorlalţi, dar cu o viaţă relativ dezordonată şi plină de intrigi. Aceste amănunte pot fi regăsite în faimosul document „Historia Augusta“, unde capitolul XVII îi este dedicat în întregime. Septimius a avut parte de o educaţie bogată, de vreme ce s-a născut într-o familie importantă, ai cărei membri ajunseseră să ocupe funcţii cruciale în Imperiul Roman, cum era cea de consul. Ni se spune la un moment dat că Septimius Sever citea mult atunci când era tânăr şi că jocul său favorit era cel în care avea rolul de judecător. Era o persoană imparţială, poate chiar un pic rigidă şi în mod clar dădea semne de aroganţă. Cu toate că familia sa poseda funcţii importante, nici unul dintre membrii ei nu ajunseseră încă pe scaunul imperial, deoarece nu erau propriu-zis din Roma, ci din „provincie“ (Africa). Septimius Sever urma să fie primul, ajutat în principal de legiunile romane care staţionau în Germania. El era cel care punea capăt rebeliunii izbucnite după asasinarea lui Commodus. Odată ajuns împărat, în anul 193, a început o serie de reforme. Din punct de vedere politic şi economic, Severus s-a dovedit un administrator priceput, gata să încheie alianţe comerciale favorabile imperiului. A pus oameni pregătiţi în funcţiile înalte şi s-a preocupat ca marele pericol la adresa imperiului, adică Imperiul Persan, să fie rezolvat pentru o lungă perioadă de timp. Însă, la un moment dat, „Historia Augusta“ precizează următoarele: „A interzis convertirea la iudaism aplicând pedepse grele şi a promulgat o lege asemănătoare şi în privinţa creştinismului“. Decizia lui Septimius Sever nu ne este explicată de documentul istoric în cauză. Aici se află o idee importantă. Convertirea la iudaism a fost interzisă probabil pentru că iudeii erau consideraţi drept o populaţie greu de ţinut în frâu. Veşnic gata de răscoală şi cu o prezenţă romană în regiune care putea fi copleşită de avântul eroic al fanaticilor religioşi, poporul iudeu nu avea nevoie de mai mulţi aderenţi, ci de mai puţini. Pe de altă parte, Septimius face o diferenţă între iudaism şi creştinism, de vreme ce dă două legi diferite. Creştinismul nu mai era privit drept o simplă sectă iudaică. Legea separată a lui Severus îi confirmă existenţa de sine stătătoare. Însă care să fie explicaţia pentru această interzicere a convertirilor? Septimius Sever a promulgat aceste legi la întoarcerea din războiul cu perşii, în 201-202, pe când vizita Palestina şi Egiptul. Poate că dorea pur şi simplu să se asigure că legiunile şi aliaţii din zonă urmau să îi rămână loiali pentru că aceste zone erau aproape de focarul de luptă cu perşii. Problema creştinilor nu era similară cu cea a iudeilor. Dacă iudeii erau războinici şi se răsculau, creştinii nu voiau în general să lupte. Or Septimius avea nevoie de fiecare om de luptă şi, de aceea, el interzice convertirile la iudaism şi creştinism, considerate ca fiind periculoase, însă nu cere nicăieri uciderea iudeilor şi creştinilor. Faptul că Eusebiu de Cezareea afirmă că persecuţiile au fost deosebit de sângeroase, în special în Alexandria, este mai mult o exagerare. În toiul sărbătoririi victoriei lui Septimius Sever este posibil să se fi dat nişte exemple pentru ca „tentaţia“ de a deveni creştin sau iudeu să nu mai fie atractivă pentru nimeni, dar nimic mai mult.   

Ne vom îndrepta atenţia acum direct spre Alexandru Sever, fără a mai insista asupra predecesorilor săi din aceeaşi dinastie, Caracalla sau Heliogabal. De fapt, despre cei doi nu putem adăuga nimic altceva decât am spus, de exemplu despre Commodus. Firi instabile, au sfârşit amândoi executaţi de apropiaţi. În afara lui Septimius Sever şi a lui Alexandru Sever, dinastia aceasta nu a avut nici un reprezentant care ar merita o atenţie sporită. Caracteristica acestei dinastii „provinciale“, aşa cum s-a întâmplat mai târziu şi în Imperiul Bizantin cu cele ale Anghelilor şi Comnenilor, era că dorea să conducă imperiul exclusiv printr-un patrimoniu al membrilor familiei. Familiile pot fi unite, dar, odată dezbinate, se transformă în clanuri divizate, care se sfâşie reciproc. Alexandru Sever nu urma să aibă o soartă diferită, el murind din cauza unui complot al armatei, care l-a luat prin surprindere. Avea doar 13 ani atunci când a fost proclamat împărat. Era inteligent şi capabil. Conducerea a fost asigurată de mama sa, ajutată de o serie de consilieri juridici. Cultura şi eleganţa lui Alexandru Sever nu au fost suficiente pentru a ajuta un imperiu care secătuise în ultimii 11 ani, sub domniile lui Heliogabal şi Caracalla, resursele preţioase aduse de calculatul Septimius Sever. În ceea ce priveşte relaţia cu creştinii, Alexandru nu a fost nici în favoarea lor, nici împotrivă. Mama sa, Iulia, era foarte credincioasă, aproape bigotă. Ea a fost cea care l-a primit inclusiv pe faimosul Origen la curtea imperială, după ce auzise de faima sa oratorică. Creştinii nu au mai fost persecutaţi în timpul domniei acestui tânăr blând, liniştit şi cultivat. Însă carenţele sale de conducere au fost pedepsite în timpul luptei cu alamanii din cursul anului 235, atunci când propriii soldaţi s-au răsculat împotriva lui şi a mamei sale şi i-au ucis fără milă. În pofida blândeţii sale, Alexandru Severus şi mama sa au trecut prin multe războaie dificile, câştigate cu pricepere. Soldaţii însă voiau pace şi l-au ucis pentru a o obţine. După domnia sa, la putere a ajuns un nou „provincial“, Maximin Tracul. În materialul următor vom discuta persecuţia instaurată de el împotriva creştinilor, precum şi domnia mai mult decât interesantă a lui Filip Arabul, un prim împărat despre care se crede că ar fi fost creştin în realitate. Până atunci însă ar trebui să ne rezumăm la câteva concluzii privitoare la elementele pozitive şi negative care au însoţit dezvoltarea creştinismului în timpul celor două dinastii romane care au ocupat perioada dintre sfârşitul secolului I şi mijlocul secolului al III-lea. Dinastia Antoninilor,  care începe cu Nerva şi se încheie cu Commodus, a fost una care nu s-a concentrat asupra persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor. În afara rescriptului împăratului Traian nu avem decât acte relativ favorabile Bisericii, care interzic uciderea creştinilor şi punerea lor sub urmărire. Dinastia Severilor nu cuprinde decât persecuţii sporadice şi o interzicere a convertirilor la creştinism dată de Septimius Sever. În concluzie, putem afirma că de la finalul domniei lui Domiţian şi până la începutul celei a lui Maximin Tracul, deci pentru aproape 150 de ani, creştinii au fost persecutaţi sporadic şi, de fapt, problemele au apărut mai mult la nivel local. În afara rescriptului lui Traian şi a legii lui Septimius Sever nu avem motive să credem că împăraţii romani au dorit cu ardoare persecutarea creştinilor.