Perspective care ne împiedică bucuria

Oprindu-ne şi cercetând această situaţie, vom ajunge să înţelegem că de fapt noi suntem cei care stabilim nişte standarde, uneori chiar nerealiste, şi apoi ne irosim timpul, energia, vitalitatea, încercând să le atingem. Este un fel de mit al lui Sisif pe care ni-l asumăm în fiecare zi, fără ca nimeni să ne ceară de fapt acest lucru. Din nefericire, intrând în această cursă a lui „trebuie“, a condiţionărilor pe care ni le punem, nu avem ocazia să ne întâlnim nici cu noi înşine, nici cu ceilalţi. Este posibil ca citind rândurile acestea să vă revoltaţi, să spuneţi că sunt lucruri care chiar „trebuie“ făcute, că dacă nu rezolvaţi un anumit lucru, şeful, soţul, copiii sau colegii vor reproşa sau vor avea de suferit. Este un lucru foarte adevărat, dar şi mai adevărat este faptul că de multe ori cel mai sever judecător al nostru suntem de fapt noi înşine. Prin această judecată ne clădim în jur adevărate ziduri care ne împiedică să ne bucurăm de viaţa pe care o avem aici şi acum. Acest lucru deoarece noi nu suntem judecători corecţi, cu o perspectivă cuprinzătoare a realităţii, ci vedem lucrurile de foarte multe ori de la înălţimea unor preconcepţii.

Dacă săptămâna trecută vorbeam despre proiecţiile în ceilalţi a trăsăturilor pe care nu le puteam vedea la noi înşine, că sunt bune, că sunt rele, în articolul acesta doresc să vă orientez atenţia asupra faptului că uneori încercăm să ne împropriem o anumită imagine de sine care de fapt nu ne aparţine.  Nu este a noastră, ci este ori primită de la înaintaşii noştri, ori e împrumutată de la moda lumii în care trăim. Printre motivele care ne aruncă în această capcană se numără necunoaşterea de sine şi necunoaşterea a ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi. Spre exemplu, câţi oameni merg la o anumită facultate doar pentru că este la modă şi nu pentru că au o adevărată chemare spre meseria pentru care pregăteşte aceasta! Sau pentru că mama ori tata nu şi-au putut împlini din felurite motive visul de a ajunge medic sau avocat. Un pas premergător spre a vedea cine suntem este acela de a vedea cine nu suntem. 

 

Ne place foarte mult activitatea anumitor persoane şi, prin comparaţie, ne poziţionăm cumva mai jos decât ele, pentru că noi nu atingem acele performanţe (că sunt de natură materială ori spirituală). Da, cunoaştem de la părinţii noştri foarte bine această tehnică: „Uite, ce cuminte e băieţelul vecinului! El are doar note de 10!“ şi am transformat-o, fără să vrem, în tehnică de supravieţuire. Putem totuşi s-o abandonăm. Noi nu suntem acele persoane. Fără a fi prin aceasta mai buni, mai răi, mai evoluaţi sau mai puţin evoluaţi. Suntem, simplu, altcineva, şi nu avem de ce să ne comparăm, aşa cum nu comparăm activitatea mâinii cu activitatea ochiului în organismul nostru.

 

Altă dată ne fixăm standarde rigide asupra echilibrului şi armoniei în viaţă, mergând pe principiul „totul sau nimic“. Aceste standarde s-ar putea exprima prin „Ori fac cu succes toate activităţile pe care mi le-am propus, ori nu am reuşit nimic, ori sunt în fiecare zi partener, părinte, coleg, prieten perfect, ori consider că nu sunt bun de nimic“. Şi pentru că un asemenea efort, pentru a fi susţinut, consumă nu doar energie fizică, ci şi psihică, ajungem să ne simţim fără vlagă, storşi, căzând în stări de deznădejde pentru că nu înţelegem de ce, deşi facem eforturi să trăim echilibrat, mai degrabă ne pierdem în stări sufleteşti nedezirabile. Este important în cadrul unei zile să încercăm să găsim loc pentru preocupări şi activităţi care hrănesc sufletul şi ne dau energie. Chiar dacă nu reuşim în fiecare zi să ne facem timp şi pentru noi este important să nu renunţăm şi să înţelegem că şi sufletul nostru are nevoie de hrana lui specifică - lectură, rugăciune.

 

Pe de altă parte, să înţelegem că starea de echilibru emoţional permanent este totuşi mai mult un mit prin care considerăm că dezechilibrele emoţionale, reacţiile extreme sunt caracteristice doar persoanelor cu afecţiuni psihice. În realitate este absolut normal ca în situaţiile de criză orice om sănătos din punct de vedere emoţional să se simtă anxios, furios sau deprimat. Tocmai aceste reacţii pot fi de fapt un semn că este nevoie de răgaz pentru ca sufletul să se poată vindeca după pierderea sau durerea suferită.

Nu în ultimul rând, o altă atitudine dezavantajoasă pentru noi este aceea a limitării, a condiţionării, în care considerăm că totul are o limită şi noi suntem cei care stabilim această limită. Ajungem să stabilim în mod artificial care este preţul pe care trebuie să îl plătim pentru fiecare lucru. „Trebuie să rezolv la timp toată treaba de la serviciu pentru a mă putea relaxa, trebuie să termin toată curăţenia pentru a mă putea odihni“. Uităm că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, cu imperfecţiunile şi neputinţele noastre. Este important să învăţăm deci şi noi să acceptăm această iubire necondiţionată şi, pornind de la aceasta, să învăţăm să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem, chiar dacă nu facem tot timpul lucrurile la perfecţie. În fond, nu suntem maşini.

 

Când învăţăm treptat să renunţăm la aceste ziduri pe care ni le punem noi înşine, vom vedea că bucuria poate fi clipă de clipă un exerciţiu, o conştientizare, şi nu cere îndeplinirea multor criterii, ci doar a celui de a fi cu Dumnezeu.