PERSPECTIVE: Poezia carcerală sau Reîntoarcerea lirică la Hristos
După 1990, în literatura română se manifestă o nouă orientare estetică, menită să scoată la lumină tot ceea ce s-a scris în închisorile comuniste. Numită generic „literatură carcerală”, ea se revendică de la romanticii Cezar Bolliac sau Al. Macedonski, dar și de la „florile de mucigai” argheziene. Nicolae Steinhardt, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Andrei Ciurunga, Ion Caraion, Ioan Victor Pica, Dimitrie Paciag, Sergiu Mandinescu, Ioan Andrei, Edgar Papu, Radu Brateș, Tertulian Langa, Constantin Oprișan, Ovidiu Vasilescu, Aspazia Oțel Petrescu, acestea sunt doar câteva dintre numele importante ale carceralului românesc. Trei pot fi încadraţi, tipologic, în categoria poeţilor-martiri ai temniţelor comuniste: Sandu Tudor, Valeriu Gafencu şi Constantin Oprişan au murit în închisoare, devenind martiri. Poezia carcerală „circumscrie un teritoriu literar limitat şi însumează creaţii ce şi-au câştigat atributul de «literar», dar şi texte ce n-au depăşit pretenţia de literalitate, conservându-şi prin excelenţă valenţa documentară” (Ioana Cistelecan, Antologia poeziei carcerale, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, p. 5).
Cred că este esenţialmente necesar a se cunoaşte mai bine literatura detenţiei, a celor care au suferit opresiunile temniţelor, care au găsit în creştinism, în iubirea creştină, singura cale de salvare, singura explicaţie plauzibilă a suferinţei nedrepte la care au fost supuşi.
Poeziile din închisori au fost adevărate imnuri ale vieţii şi ale salvării, ale redescoperirii umanului. Citind cu atenţie mărturisirile celor care au suportat calvarul temniţelor, se poate constata foarte uşor faptul că pe mulţi i-au salvat doar credinţa şi poezia ca rugăciune, ca mod de comunicare cu Dumnezeu, ca unică soluţie salvatoare. Există convergenţe între poezia religioasă şi poezia carcerală? Putem vorbi despre „sacrul încarcerat”? Cei mai mulți au găsit în perioada întemniţării o nădejde în poezia de inspiraţie religioasă, în textele care circulau în temnițe. Mărturii în acest sens sunt numeroase (a se consulta de exemplu cartea lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă). Un spirit damnat şi torturat în temniţele comuniste nu putea rezista decât prin forţa credinţei şi a rugăciunii. Numeroase poeme sunt intitulate chiar Rugăciune. Iată, spre exemplificare, câteva versuri din Lirica orală a lui Radu Gyr: „Stăpâne-nsângerat, Domn al luminii/ Şi Veşnice limpede, Iisuse!/ Tu, care ai primit pe frunte spinii/ Şi cuie-adânci în mâinile-ţi supuse,/ Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii/ care din cruce ne-ai făcut lumină/ Şi Răsărit din rănile tăcerii/ Şi cântec din osânda-ţi fără vină -/ dă-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea/ din ceasul pironirii-nsângerate,/ să ne primim şi cuiele şi fierea/ ca Tine-n marea Ta singurătate”. Carceralul a fost un univers lipsit totalmente de umanitate, fără Dumnezeu, în care nu putea să se petreacă decât minunea cea mai simplă: să vină Dumnezeu în carceră. Tot Radu Gyr ne-a oferit o capodoperă în acest sens (Azi noapte Iisus): „Când m-am deşteptat din afunda genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/ numai Iisus nu era nicăiri...// Am întins braţele, nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul: nici un răspuns!/ Doar razele reci, ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au străpuns.../ - Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui.../ M-am pipăit... şi pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui”.
Spaţiul temniţei era, el însuşi, condamnat la sfâşiere lăuntrică şi exterminare spirituală. Poezia-rugăciune a avut însă rolul de a sacraliza acest spaţiu. Lirica lui Valeriu Gafencu este o ilustrare exemplară a esteticii carceralului. Capodopera liricii acestui poet-mărturisitor, trăitor al credinţei ortodoxe, supranumit „Sfântul Închisorilor”, este Imnul Învierii. Inspirat, poetul face o chemare imnică la venirea spre a lua Lumina Învierii pentru a zidi, chiar în crunta închisoare, o biserică a lui Hristos Cel Viu: „Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,/ Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,/ Fortificaţi Biserica creştină/ Cu pietre vii zidite-n temelii./ Să crească-n inimile voastre-nfrânte/ Un om născut din nou, armonios,/ Pe chipurile voastre să se-mplânte/ Pecetea Domnului Iisus Hristos”.
Poezia carcerală este o formă particulară de poezie-rugăciune. Nu ar trebui să existe dubii în această privinţă, deoarece se poate uşor constata cât de repede se apropie sufletul uman de Dumnezeu, cu câtă înverşunare îl caută în momente de suferinţă supremă când nu poate fiinţa nici un alt sentiment de îndepărtare. Carceralul sacralizat este un concept definitoriu atunci când avem în vedere poezia din temniţele comuniste. Divinitatea şi umanul se întâlnesc pentru a supraviețui într-un spaţiu inuman. Între divin şi poetică se interpun însă tortura, suferinţa supremă, crucificarea, dezumanizarea, pe de-o parte (a celor întemniţaţi) şi bestialitatea, animalitatea, oprimarea, blasfemia, cruzimea inimaginabilă, pe de altă parte (a celor torţionari). Poezia îi uneşte pe cei din carceră, comuniune posibilă prin transmiterea lirică a rugăciunii. Poezia-rugă este simbolul arhetipal al cercului în care era desenat peştele, prin care creştinii îşi mărturiseau credinţa în Hristos, dar şi simbolul arhetipal al pâinii şi al vinului euharistice (pâinea tăiată în formă de cruce). Foamea biologică se suprapune întru totul foamei spirituale. Stările arhetipale sunt ale fiinţei însetate şi înfometate de pâine şi de rugăciune, de Dumnezeu. Cel încarcerat îşi inventează hrana care să-l menţină în viaţă, să-i fie nădejde în clipe de adâncă întunecare a minţii.
Aşadar, lirica inspirată de spaţiul carceral este o componentă fundamentală a poeziei postdecembriste, axată pe convingerea mărturisită în semnificaţii soteriologice, o Reîntoarcere lirică la Hristos:„Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie/ frumoasă ca un crin din Paradis./ Potirul florii e mereu deschis/ Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie./ Potirul florii e o-mpărăţie./ ş...ţ Sub flacăra iubirii arzătoare,/ din zori de zi şi până-n noapte-aştept./ Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:/ Iisuse, Iisuse!/ Încet mă mistui, ca o lumânare!” (Valeriu Gafencu)