Eugeniu Bazil: Cartea Luminii

1. Cerul ești Tu, Doamne, Luminătorul mileniilor și Stăpânul viilor și al morților, iar eu, cel ce mă opresc din mers, așternându-mă la picioarele Tale de opal și întrebând: Cine ești Tu în fața căruia mă închin și ce reprezint eu, omul de praf care îmi parcurg întunericul dureros gândindu-mă la Marea Lumină?

2. Mă întreb și tac, plec și revin, surâd și mă întristez, redesenându-mă permanent cu viteza copilului entuziast și nehotărât.

3. La vecernie, ca la ora Adevărului ce se tot rotește, aud Glasul Tău mângâindu-mi sufletul cufundat în Marea Dezamăgirilor și-mi spun: Ce mare ești, Tu care îi ridici și îi micșorezi pe toți, ce trist este acela care Te cunoaște și totuși se întâmplă ceva cu el!

4. L-ai trimis pe Hristos să trăiască, să moară și să învie, mântuindu-i pe toți cei adunați în jurul propriilor dureri ca în jurul unui foc ce pârjolește, iar pe mine, poetul interogațiilor și al însingurării, să strălucesc în întunericul general, să fiu o muzică ambiguă al cărei tâlc îl pricep câțiva.

5. Doamne, aș vrea să-Ți rostesc cea mai lungă rugăciune din lume care să mă descrie și să Te cuprindă, dar nu am decât puterea de a tăcea și a plânge în fața Ta, Împăratul Universului de peruzea ce găzduiește ființe de neant.

6. Să alerg prin ploaie ca un copil zglobiu și să nu răcesc, să Te aștept în întuneric ca pe Lumina dintotdeauna, să fiu în gară trenul ce pleacă spre o destinație magică.

7. În fața icoanei care mă absoarbe subtil, cu Mântuitorul ce își privește adânc rugătorul, sunt ca un soldat căruia rănile îi accentuează curajul.

8. Un strop de apă de ploaie cu care uzi lumea este fiecare, Tată, pe care îl lași pe pasarela vieții să se desăvârșească, el uitând că această misiune sacră îl readuce Ție.

9. Lași frunzele să cadă și omul să se ridice, zăpada să-și recite poezia și copacii să se înalțe.

10. Căutați lumina rece a zilei ori pe cea fierbinte a focului decât pe aceea strălucitoare, beată și falsă a celor ce vă agresează cu ambițiile lor, spui Doamne, clarificând lucrurile.

11. Tăceți în voi înșivă și bucurați-vă de cuvintele Mele, care vindecă urechi, minți și suflete.

12. Îți ascult vorba, Părinte, și-mi dau seama că a mea nu are nici un rost, Te iubesc, înțelegând că numai asta contează.

13. Între veșnicia Ta și patima așteptării la care mă autosupun este un spațiu kilometric aproape dureros, în stare să explice gândul și amărăciunea.

14. Într-un târziu, pășim pe Calea Luminii, știind că întunericul nu mai are nici o putere, odinioară viscolindu-ne sufletele fără concluzie.

15. Atunci, parcă pe scena unui spectacol memorabil, părând siluete cosmice mulțumite cu respirația abstractă, ne aliniem Celui care ne așază în vitrina cu făpturi fosforescente.

16. Lumina e minunată, dar noi, Doamne, cei care o sorbim, răi și nemulțumiți, dorindu-ne ceea ce Tu nu admiți, ca Adevărul să fie înju­mătățit, devenind apoi o minciună.

17. Lecția duhovnicească este învățată de foarte puțini, cei mulți preferând fascinația întunericului care le subliniază așteptările.

18. Ce simplu ar fi dacă fiecare ar putea să înțeleagă!

19. Oamenii care au putrezit de mii de ani au creat Sfinxul ce dăinuie, luându-se la întrecere cu mileniile, Tu, căruia se roagă toți cei ce mor grabnic, ești etern, enigmatic și fascinant, Steaua pe care ochii o privesc și sufletele o poetizează, Cerul narând o poveste fără sfârșit.

20. Omul atent, precum Kamo No Chōmei, stă înăuntrul său și Te contemplă jubilând subtil, Însemnări din coliba mea devenind Gânduri care Te cheamă.

21. Ca Sapor, regele Persiei și împărăteasa niponă Koken, bărbatul și femeia tuturor vremurilor Îți ghicesc conturul, dar au o atitudine contradictorie, mergând pe calea lor sulfuroasă, pârjolind și înțelegând mai nimic din ceea ce reprezinți Tu, Șahul planetelor.

22. Rugăciunea celui smerit sună așa: Veghează, Doamne, asupra trupului meu și în­frumusețează sufletul care Te cântă, dând sens nonsensului care sunt și iertare păcatelor ce-Ți contrazic Numele; apropiații să înceteze să mă urască, iar cei din depărtare să continue să mă iubească, fiindcă Tu ne ierți și ne iubești pe toți, să-i fie bine celui rău și să-l mustri pe acela bun, să trăiesc ca pasărea liberă în dulcea ei captivitate, spunându-mi zi de zi: sunt eu în pădurea destinului meu păzit de Tine.

23. Milioane de umbre se târăsc spre locul Luminii, împotmolindu-se în noroiul istoric. Ele respiră aerul greu al soartei plumburii, jelindu-și condiția de numere tragice înscrise pe panoul vremurilor.

24. Câte una prinde putere și o ia înaintea celorlalte precum cocoșul care trece și se întrece pe el însuși, ajungând, pe cer, în punctul suprem.

25. Ființă crepusculară, ea este victima propriei alergări ce o amețește, dându-i înșelătoarea senzație că bezna este o lumină tandră, iar Marea Lumină, o imposibilitate.

26. Împăratul cheamă pieritorii să devină adevăruri și morții să-și spună păsurile, toți ascultându-i glasul cu teamă, indiferență sau bucurie. Ce mare este El și ce indeciși sunt ei!

27. Cine nu vrea? Cine este bun? Care suferă? Cui să nu-i dezvălui nimic? Pe cine să iei cu tine? Pe cine să ierți? La cine să mergi? La ce idee să renunți? Cum să privești? Cum să treci prin toate? De ce viața și moartea te chinuie necontenit? De ce Dumnezeu analizează îndelung?

28. Lanțul interogațiilor este la fel de rece, lung și apăsător ca acela al patimilor, stihii și obsesii care bântuie imaginarul colectiv.

29. Ferestre se deschid și gânduri se închid, Tu le știi pe toate, Doamne, care ai înălțat munți, pe care să-i urce caprele și temerarii, și ai coborât oameni acoperiți cu veșmântul mândriei, zăpada de pe vârfuri și căciulile vanității descriind diferit pământul pe care pășesc toți ai Tăi, ai lor înșile și ai morții ce-i împresoară ca armata lui Alexandru.

30. Vânturile se pornesc, Tu la strunești, soarele strălucește, Tu îl întuneci, marea cea poetică și furtunoasă, care confiscă oameni și visurile lor, spumegă, Tu o calmezi, întunericul și lumina Ți se supun, fiindcă ești Comandantul Universului, Cel care nu se vede, dar le privește pe toate.

31. Drumul spre Tine este atât de simplu, iar spre noi înșine atât de complicat!

32. Ce să facem, Doamne, să ne întâlnim nu cu cei care suntem, ci cu aceia care putem deveni?

33. Lumina ești Tu, fragilele puncte care Te caută, noi cei ce alergăm când pe câmpul deznădejdii, când pe acela al bucuriei.

34. Pasărea zboară cu sens, animalul pășește mândru, peștii înoată egal cu ei înșiși, iar noi ne zbatem să ajungem la Far. Ce straniu e drumul!

35. Ca sublima, lasciva și cruda Theophano, basilissa cerului, pământului și infernului, bezna pășește ceremonios prin lume, tulburând viii și mișcând morții.

36. Lumina o privește curioasă, iar omul, cu spaimă, înotând pe lângă ea ca peștele pe lângă Marele Rechin.

37. Secole trec, secole vin, Întunericul și Lumina luptându-se cu aceeași îndârjire epo­peică.

38. Omul, acest pericol tainic, se așază, ca Leon VI, pe tronul zădărniciei, prăbușindu-se, apoi, în groapa mileniilor.

39. Dumnezeu, ca un enigmatic împărat chinez, meditează la cele trecute și prezente, modelând un viitor candelabric ce cade peste cei care nu s-au ridicat la El.

40. Vaiete, pe ici-pe colo, ochi miloși, speranțe, triumful, tragedia și cele două armate cărora Creatorul sfinților și al păcătoșilor le-a rezervat soarte ce nu se mai pot privi față în față.

41. Timpul surâde ambiguu, între Viață și Moarte curge o apă milenară, cadavrele pe fund și înotătorii de la suprafață narându-și diferit amara poezie.

42. La orizont, pocăința care ține într-o mână Fericirea și în alta Durerea. Suflete, priviți-vă chipurile care și-au recăpătat sensul!

(Fragment din volumul „Temeiul”, în curs de apariție)