Însemnările unui poet pelerin în Țara Sfântă

În perioada 21-26 ianuarie 2014, părintele poet Ignatie Grecu a mers în pelerinaj în Țara Sfântă și a consemnat trăirile, impresiile acestor zile pline în cartea Jurnalul unui poet pelerin în Țara Sfântă, publicată un an mai târziu la editura Agol din București. Pe tot parcursul pelerinajului, o călătorie inițiatică, într-un topos sacru, dar și în toposul propriu al sufletului, el trăiește într-o stare de grație care-i permite să observe totul și, în același timp, să contemple din perspectivă atemporală, sub speceie aeternas, evenimentele, locurile, oamenii. Călătoria devi­ne, astfel, un ritual care suprapune timpul istoric, profan acelui timp sacru, al începuturilor.

Mai întâi, ca un scriitor realist, poetul-pelerin consemnează ceea ce vede, ținându-se de un itinerar în geografia sacră a locului, pe care-l străbate avid de cunoaștere și autocunoaștere, mai mult, de re-cunoaștere. Locurile alcătuiesc un cronotop, un spațiu asimilat, deopotrivă, unui timp - timpul interior al trăirii și mărturisirii. Traseul, prezentat cu acribie și rigoare, cuprinde locurile și, simultan, dimensiunea lor metafizică, amprentată mitic de trecerea prin lume a lui Iisus Hristos și a Apostolilor. De aceea, itinerarul repetă un ceremonial originar, prin secvențele căruia timpul real, obiectiv, istoric fuzionează cu timpul originar, mitic, illud tempus.

Intrat în „ținutul foarte arid și sărac”, în plan fizic, resimțit „ca o ploaie fierbinte peste obraz”, pelerinul ia aminte la tot ce întâmpină, trecând din profan (aeroportul) în plin sacru, urmând un itinerar care se conotează ca pelerinaj, o călătorie inițiatică în metafizica realului, unde sacrul se revelează în profan: Lod (Lida), locul nașterii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe - Nazaret, locul în care Iisus Și-a petrecut copilăria, locul din care, la 12 ani, a făcut călătoria de Paști la Ierusalim - Muntele Tabor - Muntele Schimbării la Față a Domnului - Iordan („...ne-am îndreptat spre malurile râului Iordan, unde am scufundat harfele noastre însetate de cântec și le-am atârnat în sălciile de pe mal”) - Biserica din Cana Galileei - Biserica Bunei Vestiri din Nazaret - Hanul din Nazaret - Magdala, satul Mariei Magdalena - Muntele Fericirilor, „cel mai frumos din lume”, unde Domnul a rostit Predica de pe Munte care cuprinde cele nouă Fericiri - Tagva, locul unde Mântuitorul a înmulțit pâinile și cei doi pești - ­­Capernaum, „locul unde Domnul a locuit o vreme după ce a fost alungat din Nazaret”; apoi, pe o corabie, „ca să plutim pe luciul clar”, se îndreaptă spre Marea Galileei, martoră la mersul pe apă al Domnului, trecând prin Betleem (pe fundal crepuscular, al unui „soare obosit”, „peste care se-nchide o pleoapă de neguri albastre”), aspirând spre Ierusalim („Iată Ierusalimul! Ierusalimul!”) - Mănăstirea „Sfântul Sava”, unde starea de grație îl copleșește: „Un fior mistic plin de har flutura din icoane vechi și înnegrite” - Mănăstirea „Sfântul Teodosie” - Biserica Nativității, „cel mai vechi monument eclesial din aceste ținuturi” - Ierusalim, „sfânta cetate”, etimologic, de la Ierușalaim, „Orașul Păcii Sfinte, Cetatea Veșnică, Centrul Lumii”, locul unde a lăcrimat Domnul; trece Poarta Damascului, Poarta Nouă, văzând, spre răsărit, cum se înalță Muntele Măslinilor, intră în Mănăstirea greacă Mica Galilee, „locul unde Mântuitorul S-a arătat Apostolilor după Înviere” - Mănăstirea Rusească de pe muntele Eleon, unde „a avut loc Înălțarea Domnului la Cer” - Biserica Românească a Înălțării - Biserica catolică, „unde se zice că Mântuitorul a învățat pe ucenici Tatăl Nostru”, trece Poarta de Aur, „prin care a intrat triumfal Domnul nostru Iisus Hristos, în Ziua Floriilor, călare pe mânzul asinei”, - Biserica rusă „Maria Magdalena” - Biserica romano-catolică „Dominus Flevit”, construită pe locul pe care a lăcrimat Mântuitorul - Grădina Ghetsimani, „locul de rugăciune și liniște cel mai iubit de Domnul nostru Iisus Hristos din tot Ierusalimul” - Biserica Națiunilor din Grădina Ghetsimani, coboară în Biserica Ortodoxă și Armenească, zidită în anul 1000, pe mormântul Maicii Domnului; în acordul unui clopot care „bate liniștit”, intrând pe Poarta Leilor, ajunge în Biserica Învierii, „care acoperă cu marea și impunătoarea cupolă pe cea a Sfântului Mormânt”, numită de orto­docși așa, pentru că „ultimele cinci opriri de pe Calea Crucii, din cele patrusprezece, sunt încorporate în această biserică”, - coboară treptele în Biserica Mare a Învierii Domnului, pentru a ajunge pe Golgota, sus, unde a fost răstignit Domnul - Sfântul Mormânt al ortodocșilor; poposește la Așezământul Românesc din Ierusalim, apoi la cel de la Ierihon, „cel mai vechi oraș din lume” - Mănăstirea Ispitirii, trece pe sub Dudul lui Zaheu, către Hozeva, îndreptându-se spre Iordan, râul cu „apa tulbure, lutoasă”, „locul unde S-a făcut cunoscută omenirii pre­zența Sfintei Treimi, la Botezul Domnului” - urcă spre Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, unde „se află moaștele Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, român de origine, canonizat de în anul 1992”, ajunge la Ierusalim, urcă Muntele Sionului, unde, „se spune, a adormit Maica Domnului”. Sunt popasuri de reculegere și meditație interioară, sufletele vibrează în atmosfera sanctificată: „Atingem cu sfială de harfa inspirată a prorocului harfele noastre umile și intonăm un mic psalm drag tuturor. Ne rugăm să dea glas harfelor noastre spre a preamări pe Dumnezeu”.

Starea de grație a pelerinilor se concretizează în cântecele pe care le înalță, întrucât ei au mereu harfele pe umeri. Fraza pelerinului-poet ia forma poemului. La Tabor, „măslinii îngenun­cheați pe coastă își continuau rugăciunea întreruptă de zarva pașilor noștri călători. Abia când ne-am îndepărtat îndeajuns, murmurul cu plecăciune de frunze a ridicat iarăși lui Dumnezeu slavă”.

Pelerinajul continuă cu urcușul spre locul unde a avut loc Cina cea de Taină, urmat de întoarcerea la Biserica Mare a Învierii, pentru a se închina încă o dată la Sfântul Mormânt al Domnului.

Drumul de întoarcere de la Ierusalim la Ierihon îi prilejuiește privirea înapoi: „Privind în urmă, se încheagă peste Ierusalim, abia tremurând, o broderie de nori cu mici însăilări albastre, de azur - plutind spre răsărit”. Evlavia e constantă. Ajunge împreună cu ceilalți pelerini la Mânăstirea Așezământului Românesc de la Ierihon, de unde, în drumul spre aeroport, pentru a lua drumul spre țară, mai poate vedea Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” de la Ierihon, „o oază verde în plin deșert”, având în față Munții Moabului, continuând drumul spre Tel-Aviv.

La reîntoarcerea în țară, evaluează călătoria și conștientizează caracterul inițiatic. Pelerinajul a produs metamorfoze interioare, crezând, cu tărie, că sunt „mai altfel de cum am pornit la drum”, „poate mai buni, mai înțelegători, mai curați”, „mai plini de har”, promițându-și ca nisipul fin adus pe haine și în suflet „să-l semănăm, la întoarcere, pe meleagurile noastre ca pe un dar sfânt”, pentru ca, astfel, „având tainică binecuvântare de Sus”, să însămânțăm „câmpiile noastre să devină mai îmbelșugate”.

În sufletul poetului-pelerin, semințele au găsit terenul propice pentru încolțire, înflorire, rodire. Miresmele acestor roade se resimt în toate paginile care consemnează această experiență care, din personală, devine, prin împărtășire cu ceilalți, colectivă. Speranța rodește credința că darul părintelui Ignatie Grecu va fi primit.