Cǎlǎtoria ca o viaţǎ

Din ce în ce mai preţioase spectacolele care poartă semnătura maestrului Dan Puric în vremea asta (în lumea asta!) suprasaturată de corectitudini - politice, culturale, istorice, războinice, (i)morale, (de)lirice! Am refăcut (revăzut adică) joi, 28 martie, la TNB, spectacolul Călătoria - lucidă, acidă şi fermecătoare poveste din/despre lumea celor care mai cuvântă prin chiar necuvântul întregitor de sensuri - pantomima, când vorbele n-ar face decât să amplifice neantul (din noi, din jur).

Ce sărbătoare generoasă dăruită privirii noastre cea din suflet acest spectacol de la care şi pri­măvara ar putea învăţa cum să înfloare în rostul ei firesc, dar şi în gândurile rămase sub îngheţ ale mergătorilor din parabola orbilor spre! Spre ce?

Am revăzut călătoria aceasta (prin subteranele Bucureştiului, pe pământ, prin aer) şi mi-am mai adăugat la zestrea de frumuseţi un giuvaier a cărui valoare nu o remarcasem decât superficial dintru început. Ne mai rămân atâtea lucruri de înţeles şi, poate, de aceea trebuie să ne naştem mereu (mulţumesc, Marin Sorescu!). Tot astfel cu un spectacol bun: trebuie revăzut după un timp, când poate fi altfel receptat. La fel cu o carte: citită la vârsta culesului târziu, aceasta nu va mai avea deloc înţelesul pe care-l vei fi căutat/găsit în adolescenţă.

Fascinaţia creată de Doina Levinţa a dat fascinantei poveşti create de maestrul Dan Puric din fărâme de stele pulsând de adevăr culoare şi, visului nostru, trezire, pentru că, iată, suntem în plină călătorie, iar înainte mult (nu prea) mai este...

Metafora din final (şi ce final, şi ce metaforă!) este menită parcă a răspunde versului blagian: „că-n lume doar dragoste este/ că-n vreme, la capăt ne-aşteaptă/ nu moarte, ci altă poveste...” Pentru că asta este întreaga „defilare” pe scena- podium a „îngerilor” purtând straie de flori marca Doina Levinţa, îngeri după care vom fi tânjit dintotdeauna şi care, în clipa de pe urmă, iată-i năvălind în viaţa ca un avion intrat în turbulenţele trimise, desigur, nu de Cel de sus, ci de cei de sus care se cred dumnezei!

Scena cu parada îngerilor este ultima filă a poveştii ca o călătorie a vieţii care învaţă să zboare căzând, a omului muritor, trestia aceea gânditoare care ştie... O, cum mai ştie!

Păi aşa să tot mori!... Şi totuşi, arată-ne, Doamne, cum să facem din propria noastră călătorie rid de lumină cântătoare care să fi adus un cât de mic adaos lumii!

Mulţumesc, TNB, că mai găzduieşti şi astfel de spectacole, că ni s-a acrit de zoaiele (corecte, desigur!) care au invadat cuvântul!