Peticul de Bucovină din Neamț
Spuneam nu demult într-un articol că luna mai pare să-şi fi câștigat, în istoria românilor, nefericita numire de luna pierderilor, a răpirilor: într-o zi de 7, anul 1775, trupul Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt, voievodul urcat din istorie și legendă în sinaxare, a fost sfârtecat prin răpirea nordului țării - Bucovina - de către habsburgi. Ziua de 16 a aceleiași luni ne readuce în memorie dramatica pierdere a Moldovei dintre Prut şi Nistru, numită de ruși Basarabia. Anul acesta, tot în luna lui Florar, Moldova a mai pierdut nu ceva, ci pe cineva: arhipăstorul mult prețuit al bucovinenilor, vrednicul de pomenire Pimen Suceveanul. Nu l-am cunoscut îndeaproape pe vlădicul Pimen, deși tare mi-aș fi dorit, căci, stând pe lângă un om de vârsta lui, cu viața pusă încă din tinerețe în slujba lui Hristos și a trupului Său tainic, Biserica, nu ai cum să nu înveți mai mult, să nu cunoști mai adânc, să nu scrutezi mai stăruitor înălțimile duhovnicești. Din cele câteva întâlniri cu Arhipăstorul dulcei Bucovine mi-am dat seama de câteva trăsături definitorii: era un om dintr-o bucată, hotărât, neșovăielnic, exigent cu sine și iubitor față de semeni, chiar dacă nu se arăta adeptul cuvintelor multe și al declarațiilor pompoase.
Prima mea întâlnire cu Înaltpreasfinția Sa s-a petrecut prin anul 2000, când, sosit ca de obicei la hramul Mănăstirii Neamț, Betleemul devenirii sale duhovnicești (în marea lavră a Neamțului și-a început viața călugărească), înainte de începerea slujbei de priveghere, a urcat dealul Vovideniei, închinându-se Altarului din Poiana liniștii. Venise singur, fără nici un însoțitor, cu dorința de a retrăi măcar câteva clipe din vremea noviciatului la Neamț: îndrăgea nespus să urce către schit pe drumul flancat de semeții brazi plantați la porunca Mitropolitului Visarion Puiu, care-și zidise în poiana pitită după colină o frumoasă reședință arhierească, îngrijită și de monahul Pimen Zainea, prin anii 1948-1951. După ce s-a închinat dumnezeiescului prestol, a urmat o scurtă întrevedere cu egumenul de atunci al schitului, protosinghelul Clement Schipor (fost intendent la Reședința mitropolitană din Iași, pe când chiriarh al Moldovei era fericitul întru adormire Patriarhul Teoctist Arăpașu, iar episcop-vicar, chiar vlădica Pimen), apoi înaltul oaspete a dorit să viziteze casa-muzeu din spațiul monastic al schitului, retrocedată Mănăstirii Neamț cu doi ani în urmă. Având ascultarea la casa memorială a Mitropolitului Visarion Puiu, am devenit ghid al Înaltpreasfinției Sale. M-a ascultat cu atenția unui om înțelept, îndeosebi în încăperea dedicată Mitropolitului Visarion, unde a zăbovit preț de jumătate de ceas, manifestând un crescând interes de a afla noi amănunte despre vrednicul său înaintaș la cârma corabiei lui Hristos din greu pătimita Bucovină, exprimându-și recunoștința față de marele său antecesor, Visarion Puiu, ce reușise să repare imensa greșeală a regimurilor politice care au deposedat Biserica din Bucovina de daniile primite de la domnitorii și boierii milostivi ai ținutului.
La un moment dat a rostit: „Ce au schimonosit casa! Odinioară nu arăta așa”. Nu am cutezat atunci să întreb de unde știa cum arăta fosta reședință vlădicească înainte de a deveni muzeu, dar ulterior am aflat că printre ascultările sale din anii de călugărie la Neamț s-a aflat și aceea de a îngriji casa ridicată la Vovidenie de Mitropolitul Visarion. La ieșirea din muzeu, pe cerdacul generos, și-a luat răgazul de a scruta împrejurimile cu ochii săi pătrunzători de un albastru intens, în care parcă se oglindea cerul senin al unei zile însorite de vară. După câteva clipe de liniște, coborât în fața casei, la plecare, a bătut ferm cu bastonul în pământ poruncindu-mi: „Să nu uiți și să spui tuturor că aici este un petic de Bucovină”.
În urmă cu câțiva ani scrisesem un articol în care elogiam personalitatea Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, subliniind tocmai truda pribeagului ierarh spre a se repara marea nedreptate făcută Bisericii, deposedată samavolnic de autoritățile habsburgice de proprietățile primite de la darnicii înaintași, nedreptate continuată și de cârmuirea politică a vremii, după ce Bucovina revenise la Patria-mamă. În cursul zilei, probabil după ce citise materialul publicat în același cotidian al Patriarhiei, Înaltpreasfințitul Pimen a cerut celor din cancelaria eparhiei să mă contacteze: m-a felicitat pentru articol, dar m-a și dojenit cu blândețea și fermitatea arătată odinioară, aici, în „peticul de Bucovină”, când îmi vorbea de pătimirile Bisericii ce o păstorea: în articolul meu nu inserasem un aspect considerat de Înaltpreasfinția Sa întregitor în privința proprietăților Bisericii din Bucovina. Fiindu-i recunoscător pentru semnalarea neajunsului, am tocmit de îndată un nou articol, accentuând tocmai problema sesizată de ochiul cel vigilent al neobositului ierarh bucovinean.
Acum, mutat la Cereștile locașuri, am nădejde că s-a întâlnit cu marii păstori ai Bucovinei și cu Mitropolitul Visarion și, punând la cale un sobor al fericiților bucovineni, aflați întru lumina cerească, vor mijloci la Tronul dumnezeirii pentru frumoasa Bucovină, dar și pentru „peticul de Bucovină” din Neamț.