Petroşani, un sat din piatră şi vechi amintiri

O ploaie cu aşchii subţiri ca de gheaţă biciuie obrazul. Anul acesta toamna s-a pierdut pe undeva, lăsând vara să tropăie prin stepă, ca o cohortă romană rătăcită, făcându-ne să credem că nimic nu o va înlocui. În această nedumerire a vremii am ajuns în satul Petroşani, din comuna Deleni, judeţul Constanţa. Aşezare de piatră, unde timpul a luat chip de piatră, casele, drumul şi chiar oamenii împrumutând taină din nevorbirea ei. Mă gândeam în acel incredibil octombrie că aici nu va fi altceva decât vară. O mărturisesc pozele făcute atunci. Peste noapte, iarna a alungat însă întârziata vară, lăsându-mă doar cu gândurile mele despre sat şi cu pozele făcute acolo.

Eu cred că satele de pe pământ sunt chipuri văzute ale satelor tainice, zămislite de Creator în cer. Un semn de sus scapără inima sătenilor şi prinde chip de pământ, pe pământ. De aceea, când vezi un ţăran, vezi nemijlocit satul lui şi satul din cer în care s-a întrupat taina lui. Paradoxal, satele nu sunt întinderi orizontale, ci uliţe verticale pe care sătenii urcă până la ceruri să-şi are ţarinile din muchia Raiului. Un pic de istorie şi chipuri de piatră În această nepricepută toamnă am ajuns la Petroşani, judeţul Constanţa, aşezare în care oameni, drumuri, curţi, case au căpătat toate chip de taină din taina pietrei. Căci satul este, la propriu, ridicat din piatră, cu garduri de piatră, pe o talpă de piatră, ca o scurgere de lavă închegată. Aici, parcă şi apa este de piatră. Nu ca stare, ci ca taină. Ca nepătruns. Ca trecere. Ca viaţă. Începutul satului rămâne ascuns. Dar, cu siguranţă, acesta coboară adânc în timp, de vreme ce, pe la 1957, ţăranul Iuliu Ilina, săpând o groapă de mormânt în cimitirul satului Chioseler, cum i se spunea pe vremea turcilor actualului Petroşani, scotea la iveală scheletul unui luptător get, de prin secolul V î.Hr., găsind alături o grămadă de vârfuri de săgeţi din bronz şi un vas de ofrandă din lut, acoperit cu un capac, cum avea să consemneze în 1971 arheologul Nicolae Harţuche în revista "Pontica". Atunci, ca şi acum, ţinutul avea tot chip de piatră, cu siguranţă. Curţile, drumurile, şanţurile, gardurile, casele, cişmelele, toate sunt din piatră, ca şi cum din canaralele (grotele) din spatele satului piatra s-ar fi scurs la vale luând chip de curţi, drumuri, şanţuri, garduri, case, cişmele. Nu este de mirare că în această alcătuire şi oamenii au căpătat chip de piatră. Netezit însă, şlefuit de necazuri, rotunjit la inimă, cu o anume bucurie a stabilităţii exprimată în vorbe, dar şi cu o nostalgie a unui timp ancestral trăit de strămoşi, poate în aceleaşi vetre, poate în canarale, poate în Rai. Semne, garduri de bolovani şi un cuptor Astăzi, îmbătrânit, satul respiră mai greu. Viaţa curge nisipos şi tăcută, adunându-se cu griji şi nevoi în trecut. Căci prin stâncă nu se poate întrezări viitorul. Rămâne deasupra doar Dumnezeu. Cel ce vindecă, Cel ce dă speranţă, Cel ce poate mântui, dincolo de semnele unui prezent incert, de reperele unei firave conexiuni la civilizaţie, exprimată mai degrabă metaforic de antenele-"ligheane" ale televizoarelor, bănuite ici-colo "vorbind" în spatele pereţilor sărăcăcioşi. O trecere la ceas de toamnă prin Petroşani aduce pentru omul venit de departe doar sentimentul uluirii, o adâncă mirare şi o presupusă sau poate certă nostalgie după o lume apusă, tainică, foarte stabilă cândva, ce-şi poartă umbra prin prezent, metamorfozată în câteva elemente statornice: animalele, cişmelele, gardurile din bolovani, porumbarul, căruţele şi cuptorul din bătătură. Şi, în această tăcere, gândurile, vorbele, amintirile câtorva petroşăneni încearcă să recompună imaginea satului de altădată, cel viu şi tânăr, coborât cu oameni cu tot din cer, pe uliţa mare. O schijă şi o curte ca o palmă de lavă Victoria Nedelea are 90 de ani. Locuieşte aici din 1946. Este de loc din Adâncata, comuna Aliman."Când am venit eu aici, era case până încolo. După aia, a dispărut multe. Oamenii trăia cu plugăria. Bărbatuâ meu a fost orfan. Îl chema Marin Nedelea. A murit acum zece ani. Omuâ meu ăl dintâi a murit şi el la front, în Cehoslovacia. Mama s-a dus şi ea de când eram de 17 ani. Am doi copii. O fată şi un băiat. Prima mea fată a murit şi ea la opt ani, de apendicită. Am fost paralizată aproape trei ani. Şi-I mulţumesc lui Dumnezeu. N-am cum să-I mulţumesc că m-a făcut bine", povesteşte femeia, de dincolo de poartă. De la Nicuşor Ţonea am aflat că satul numără vreo 300 de locuitori. A cumpărat de curând o casă veche. Curtea lui este ca o palmă de stâncă, a cărei eternitate este marcată de o piuă, de piatră, evident. Dumitrescu Rafael a copilărit aici, "din margine până în margine". "Mă duceam la un moş, că avea oi. Beam o cană de lapte, îmi dădea o bucată de brânză mie, una luâ frate-meu. Veneam după aia la mama să ne facă plăcintă. Acuâ e sărăcie în sat. Oamenii trăiesc de pe urma caprelor, oilor şi vacilor", spune el. Costică Ispas este veteran de război şi are 90 de ani. "Înainte, satului îi zicea Cheoseler, pă turceşte. Mai târziu i-a zis Petroşani, în vedere că are piatră multă. Domâle, ca s-o iau aşa mai pă repede: avem, totuşi, un sat vechi şi bogat. Avem apă în cişmele, iar piatra reprezintă aur pentru noi. Pentru că din ea ne-am făcut şi garduri şi case. Când a venit ruşii în sat aveam 14.000 de oi! Daâ, a plecat lumea la oraş. Acuma să trăieşte mai rău acolo ca aici! Cu războiuâ am fost şi în Rusia şi în Germania. Din Germania am venit trei luni de zile pă jos până în ţară. N-a vrut ruşii să ne dea vagoane de tren, că zicea că i-am omorât p-ai lor. Daâ ei nu ne luase Basarabia? D-aia am mers acolo, să ne luăm Basarabia înapoi! A murit muşuroaie de oameni, taică! (plânge) Am fost şi rănit de o schijă, cât un sâmbure de zarzăr. Uite, a intrat p-aicea, pân genunchi. Dacă nu mă aducea cu avionuâ în ţară, îmi tăia picioruâ. Am o fată Marieta, alta Lenuţa şi una Geta. Toate la casele lor. Acuâ îmi poartă de grijă o vecină", mărturiseşte bătrânul. Am părăsit satul de piatră ducând spre frigul oraşului meu tăcerea acestei aşezări. Taina pe care de atunci o port şi eu, ca o piatră, în inimă, fără să o pricep pe de-a-ntregul. Un fel de lumină însă mă traversează uneori, mai ales în aceste zile biciuite de plumbii iernatici, când aş vrea să mă întorc la Petroşani, să gust încă o dată din gutuile lui nea Costică şi să văd cum se aşterne neaua peste curtea de piatră a lui Ţonea Nicuşor, pisând eternitatea în piua din curtea lui.