Picioarele minciunii

Minciuna şi Adevărul, călătorind fiecare pe drumul său, s-au întâlnit odată şi au hotărât să meargă mai departe împreună. Adevărul pornise în căutarea unor datornici, să-şi recapete banii. Minciuna, ca de obicei, încerca să le aducă pământenilor speranţe, iluzii şi dezamăgiri. Calea pe care urmau să meargă a fost aleasă de Adevăr. Numai că, în toate satele pe care le străbăteau, cei doi tovarăşi de drum aveau parte de o primire nu prea bună: uşi închise în nas, lovituri şi injurii de peste tot.

 

„O să murim de foame şi de sete, a zis Minciuna. După părerea mea, nu eşti bun de călăuză. Lasă-mă pe mine.“

 

Adevărul a lăsat Minciuna să conducă. Au sosit într-o cetate unde Minciuna a zărit o casă de unde ieşeau multe femei în vârstă, tăcute, cu capul plecat. A priceput că se întâmplase ceva trist. Într-adevăr, singurul fiu al stăpânei casei murise în ajun. Sub un umbrar se vedea mormântul proaspăt săpat. Celelalte femei veneau să-i aline durerea.

 

Minciuna s-a prefăcut îndurerată şi s-a aşezat lângă mormânt.

 

„De ce plângi?“ a întrebat mama celui mort. „Am venit să înviem un copil mort, prietenul meu şi cu mine, dar din nefericire nu se poate.“ „De ce?“ întrebă femeia cuprinsă pe dată de o speranţă nebunească.

 

„Pentru că n-am mâncat de câteva zile şi nu avem putere să lucrăm minunea.“

 

„Mie mi-a murit copilul! a strigat femeia. Dacă vă dau o masă bună, îl puteţi învia?“

 

„Asta ne este meseria, să înviem morţii, a spus Minciuna, făcându-i semn Adevărului să tacă. Pentru asta am venit.“ Femeia se grăbi să le pregătească o masă îmbelşugată. Pe urmă, în vreme ce Minciuna şi Adevărul stăteau după masă să se odihnească puţin, femeia le-a spus că tocmai murise şi tatăl regelui.

 

„Aha, a murit şi tatăl regelui…“, gândi Minciuna. „Poţi acum să-l înviezi pe fiul meu?“, a întrebat mama îndurerată.

 

„Du-mă la mormânt, apoi spune-i regelui că au sosit în cetate cei ce învie morţii.“

 

I s-a trimis vorbă regelui, care s-a arătat nespus de mirat şi a căzut pe gânduri. Cei din preajma lui l-au sfătuit să nu scape prilejul şi să-l învie pe tatăl său. Minciuna a dat de veste că este gata să-l învie pe bătrânul rege. În acest timp, la cererea Minciunii, în jurul mormântului copilului fusese ridicat un gard. Când a socotit că sosise clipa potrivită, în faţa unui număr mare  de locuitori ai cetăţii, Minciuna s-a strecurat singură după gard. S-au auzit nişte vorbe înăbuşite, ca de pe altă lume, după care Minciuna a ieşit şi i-a spus mamei, gâfâind, cu faţa acoperită de sudoare: „Fiul tău vrea să se întoarcă, este aici pregătit, dar tatăl regelui îl ţine de mână. Tatăl regelui spune că nu-l lasă să vină înapoi fără dânsul. Du-te şi spune-i regelui, iute.“

 

Oamenii s-au dus la rege să-i spună că tatăl lui cerea îngăduinţa să se întoarcă pe pământ. Dar cum fiul şi soţia lui îl otrăviseră, nu doreau nicidecum să-l vadă înapoi. Dimpotrivă, doreau ca mortul să rămână pe tărâmul umbrelor şi i-au spus acest lucru Minciunii. Aceasta i-a zis nefericitei femei că, spre marea părere de rău, nu putea să-i aducă fiul înapoi pe pământ din pricina dorinţei regelui.

 

Atunci un copil, prietenul fiului văduvei, ascuns la mormântul acestuia, i-a spus Minciunii: „Eram la mormânt când ai venit tu şi ai încercat să vorbeşti cu prietenul meu. Tot ce ai înscenat până acum e un şir de minciuni. Nu poţi învia pe nimeni. Dimpotrivă, tu eşti cea care duci oamenii spre moarte. Pleacă mai repede de pe meleagurile noastre, ca să nu te ucidă vreunul dintre cei păcăliţi de tine.“

 

Atunci Adevărul s-a apropiat de Minciună şi i-a spus: „Cel ce cumpără cu minciună va plăti cu adevăr, după care ultima s-a grăbit să părăsească locul. (Preluare din Jean Claude Carrière, „Cercul mincinoşilor“, Editura Humanitas, 2013)